Prompt, cu ochii pe prompter/ de Alexandru Ciolan

Latinescul promptus (participiul lui promere) avea două sensuri principale: 1. “vizibil, perceptibil” și 2. “disponibil, care stă la dispoziție pentru a fi folosit”. Limbile romanice au preluat, continuat și dezvoltat numai sensul al doilea (fr., rom. prompt, it., sp. pronto), condamnând primul sens la moarte prin nefolosire. Iată însă că, printr-o neașteptată volută, sensul reapare în zilele noastre la urmașii contemporani ai lui promptus: prompterul (sau, în forma mai apropiată de originalul englez american teleprompter) nu este, la urma urmei, decât un dispozitiv care afișează, adică face vizibil, un text pe care cineva trebuie să creeze impresia că îl rostește pe de rost sau că îl improvizează cu talent de neîntrecut orator (vezi cazul Obama).

Engleza a luat, încă din evul mediu, adjectivul prompt din franceză și a făcut din el un verb cu sensul “a îmboldi, a îndemna” și, de aici, “a ajuta, a sugera ce are de făcut”. Prin secolul al XV-lea este atestat în engleză sensul din limbajul teatral, “a ajuta un actor care a uitat replicile”. În timp ce actorul englez este ajutat să-și amintească replica pe care a uitat-o (prompt), celui francez i se suflă cuvintele pe care le-a uitat (souffler)…

În vremurile de început ale televiziunii, în anii de după cel de-al doilea război mondial, un actor de pe Broadway, Fred Barton, terorizat de replicile pe care trebuia să le învețe zilnic pentru serialul tv în care juca, l-a întrebat pe Robert Kahn, vicepreședintele new-yorkez cu probleme de radio și televiziune al studiourilor 20 Century Fox, dacă nu s-ar fi putut crea un dispozitiv care să afișeze replicile. Robert Kahn i-a pasat întrebarea lui Hubert J. Schlafly Jr. (foto 1), conducătorul departamentului de cercetare a aplicațiilor pentru televiziune de la studiourile Fox. Schlafly, un geniu al tehnicii (pe lângă inventarea teleprompterului (foto 2), numele i-a rămas legat de prima transmisie prin satelit, din 1973, a unui program de televiziune) a răspuns că era “floare la ureche” și a venit cu un sistem mecanic (acționat manual de un operator) de derulare a unui sul de hârtie pe care era scris textul. Consiliul de conducere al studiourilor Fox nu a aprobat ideea. Nu era prima dată când nu întrevedea potențialul unei noi tehnologii. Cu câtva timp în urmă, Schlafly înaintase consiliului director un memoriu în care propunea ca studiourile să creeze câteva posturi de televiziune (era o perioadă în care Comisia Federală pentru Comunicații mai că nu se ruga de americani să ia o licență pentru televiziune), dar i se explicase, pe tonul condescendent folosit de orice boss dintr-o mare corporație, că americanii preferau să vadă filmele într-o sală de cinematograf și că niciodată nu se vor zgâi la o cutiuță care afișează imaginile la dimensiuni meschine… Când pisicile grase din consiliul director au priceput că se înșelaseră și că televiziunea nu era un moft prețul unei licențe se ridicase la milioane de dolari.

Schlafly și Kahn au plecat de la Fox și au creat, împreună cu Burton, compania TelePrompTer. Primul dispozitiv l-au vândut canalului CBS în 1950, dar nu a avut mare succes. Dispozitivul a devenit celebru doi ani mai târziu, în 1952, când fostul președinte al Statelor Unite, Herbert Hoover, a avut o intervenție la Convenția Națională Republicană transmisă în direct la televizor. Hoover citea textul de pe teleprompter, dar la un moment a făcut o divagație. Operatorul a încetat să mai deruleze banda de hârtie, iar la sfârșitul digresiunii Hoover a cerut să fie repornită drăcovenia. Știrea a ținut prima pagină a ziarelor și a făcut, în toată lumea, cunoscută invenția. Prompterele nu mai trebuia decât să țină pasul cu progresul tehnic. Nu ne propunem aici să facem o prezentare a evoluției lor. Să menționăm numai că există două tipuri/ variante de promptere, unul destinat studiourilor de televiziune și unul destinat podiumului de la care vorbesc politicienii sau liderii de opinie.

(Hubert J. Schlafly s-a stins din viață, la vârsta de 91 de ani, la sfârșitul lunii aprilie 2011. Informațiile de mai sus au fost, în mare parte, culese din necrologurile pe care i le-a dedicat presa americană. Dumnezeu să-l odihnească!)

Prima atestare a dispozitivului în presa românească este (în baza de date a DCR) târzie, la un deceniu după căderea comunismului, și nu se referă la o realitate autohtonă, ci la una nord-americană, prezentată ca o ciudățenie cu ocazia unei vizite a președintelui de atunci în Statele Unite: “Emil Constantinescu și-a citit discursul la Congres de pe două ecrane de plexiglas. Dispozitivul se numește scriptor și e invizibil din sală” (Cotid. 21 VII 98 p. 1). Scriptorul nu a făcut carieră în română (după cum nu a făcut în nici o limbă, nici măcar în engleza americană), fiind probabil numele comercial sub care este produs dispozitivul și pe care jurnaliștii noștri îl descopereau amuzați. În relatarea aceleiași vizite, “Academia Cațavencu” folosește, alături de efemerul scriptor (există în română un mai vechi telescriptor, atestat de DCR în 1973, dar el desemnează altceva, un dispozitiv dispărut între timp: teleimprimatorul) și sinonimul împământenit între timp, prompter: “șDțl. Constantinescu și-a citit discursul cuvânt cu cuvânt (l-am urmărit din sală având textul englezesc în mână) după un scriptor instalat în fața pupitrului, la înălțimea ochilor ș…ț acum, că m-am întors, stați că vi-l dau eu în gât pe președinte: uite, na, a citit de pe prompter…” (Caț. 21-27 VII 98 p. 5).

În anul 2005, când s-a născut prompterul acționat vocal (prin chiar viteza cititorului-vorbitor), în nomenclatorul meseriilor din România apărea sintagma “operator prompter”, pe care noul model de prompter o elimina de fapt (a se vedea Adev. 1 II 05 p. 3). Mai exotici decât noi nu pot fi decât francezii, care printr-un arrêt din 1983 au decretat adaptarea americanismului teleprompter sub forma télésouffleur, nefolosită în Hexagon decât de cei care se tem că vor fi amendați pentru că folosesc barbarisme…

Exemplificări și datări pentru sensurile și cuvintele noi din acest articol veți găsi în ediția a treia a DCR (Dicționarul de Cuvinte Recente), aflat în pregătire la Editura Logos.

ALEXANDRU CIOLAN (n. 1952, București). Filolog (absolvent de spaniolă-română al Universității București). Profesor navetist (Alexandria, Teleorman, 1977-78), corector, apoi redactor-traducător la revista “Lumea” (1978-83), redactor la Editura Politică și ulterior la Editura Humanitas (1983-1991), editor și administrator al Editurii Logos (din 1992). Traducător și publicist. Zona de interes principală: lexicologia, lexicografia. Preferințe muzicale: Buena Vista Social Club, Elis Regina, Chavela Vargas, Liviu Vasilică, Maria Lătărețu, Fărâmiță Lambru, Dire Straits. Pasiuni: gătitul și conservele de casă. Dorințe: să aibă nepoți. Are un nepot.