Proximități și mărturisiri (I)/ de Ioan Pintea

Ioan Pintea s-a născut la 26.10.1961 în Runcu-Salvei, Bistrița-Năsăud. Absolvent al Facultății de Teologie Ortodoxă, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca. Preot paroh la Biserica “Sfinții Trei Ierarhi”din Bistrița. Redactor-șef la revista Mișcarea literară. Membru al Uniunii Scriitorilor din România (filiala Cluj). A editat, prefațat și îngrijit o mare parte din opera lui N. Steinhardt: Dăruind vei dobândi, 1994 (ajunsă la ediția a VII-a); Călătoria unui fiu risipitor, 1995, Ispita lecturii, 2000, Pledoarie pentru o literatură nobilă si sentimentală (volumul I și II), împreună cu Radu Săplăcan, 2001, 2003, Eu însumi și alți câțiva (eseuri noi și vechi), 2001, O icoană maramureșană Nicolae Monahul, 2002, Eseu romanțat asupra neizbânzii, 2003; Cuvinte de credință, 2006.

Poezie: Frigul și frica, 1992, Mormântul gol, 1999, Grădina lui Ion (versuri), 2000, Casa Teslarului, 2009, 50. Poeme alese, 2011.

Eseuri, jurnale, convorbiri: Primejdia mărturisirii. Convorbiri cu N. Steinhardt, Editura Dacia, 1993; ediție definitivă, Ed. Humanitas, 2006; Ed. Polirom, 2009; Însoțiri în Turnul Babel (eseuri și dialoguri), 1995; Bucuria întrebării. Părintele Stăniloae în dialog cu Ioan Pintea, 2002, Primul interviu publicat în presa din România înainte de 1989 cu marele teolog; Admirații ortodoxe (eseuri teologice și literare), 2003; Jurnal discontinuu cu N. Steinhardt, 2007.

Este autorul Slujbei de canonizare a Cuviosului Pahomie de la Gledin (2006) și a Slujbei de canonizare a Sfinților Martiri Năsăudeni (2007)

Poezia lui a fost tradusă în franceză, engleză, italiană, germană și maghiară.

“Proximități și mărturisiri conține însemnări, reflecții, notații, culturale și teologice, scrise de-a lungul anilor. Am consemnat întâlniri esențiale pe care le-am avut cu personalități fascinante din lumea teologică și culturală. Un loc aparte îl deține, desigur, N. Steinhardt. Multe pagini descriu experiențe de viață, alternând între literatură și teologie. Autori importanți sunt readuși în actualitate printr-o lectură personală și adecvați timpului nostru. Temele și personajele acestora sunt retrezite și redevin contemporane nouă. De asemenea am evocat momente trăite ca paroh într-un sat cu totul special din Transilvania, dar și secvențe din călătoriile făcute la Viena, Ierusalim, Amsterdam, Veneția, Sankt Petersburg, etc. În profunzime e vorba despre un jurnal de cititor/scriitor.”- Ioan Pintea

“Din mulțimea preocupărilor și dăruirilor sale, nu se putea ca Ioan Pintea să nu scrie jurnal. Lecturi înfrigurate, farâme de trăiri estetico-religioase, revelații sau domesticități «argheziene», întâlniri, întrebări, evocări ale copilăriei sau ale tinereții optzeciste, note de drum în tara și prin Europa, literatură, morală, credință, tot ce se petrece în sine și în preajma lui se încarcă de sens, devine semn existențial, amestec de livresc și trăire efervescentă. O puzderie de nume, date, titluri, figuri și întâmplări prin care – spiritual receptat – diurnul cel mai banal se înalță ca nouă dimensiune a ființei. De-am avea măcar douăzeci, dacă nu o suta, de astfel de preoți (așa cum dorea Noica tinerii «mâncători de foc» prin care să facem cultură de performanță), cu totul altfel ar arăta dialogul intelectualilor laici cu Biserica ortodoxă.” – Dan C. Mihăilescu

&

Mă bucură orice pagină din Caragiale care aduce în discuție pe Dumnezeu, Biserica, “popimea”, sărbătorile, clopotele, sfinții și minunile. Mi-au făcut bine lecțiile predate la Rohia de N. Steinhardt despre înțelesul creștin al Scrisorii pierdute și frumoasa antologie Nimic fără Dumnezeu, îngrijită de Răzvan Codrescu și prefațată de Alexandru Paleologu. Simt smerit și văd limpede, l-aș parafraza pe Caragiale.

Simt smerit și văd limpede cum în marea grădină a Domnului enormitatea și monstruozitatea întruchipate în felurite chipuri în proxima noastră vecinătate sunt cumințite și atenuate de scriitor prin apelul neîncetat la firescul Ortodoxiei răsăritene. Răzvan Codrescu a antologat textele de atitudine scrise de Caragiale. Eu îl găsesc pe Caragiale foarte ortodox nu neapărat în acestea, ci mai ales în schițele lui. O cronică de Crăciun, Duminica Tomii, La Paști, Tatăl nostru, de pildă. Sunt pagini de o savoare ortodoxă inegalabilă. Chiar dacă personajele par mici și neînsemnate, “oi rătăcite”, cum le spune Iisus, plate, agitate nevoie-mare și deformate de la natură, ele nu sunt atee și lipsite de credință, de respect, de bun simț, de pietate. În cele mai diferite ipostaze îi vedem, și pe Caracudi, și pe amicul Tomiță, și pe tânărul Lache, și pe copila din Tatăl nostru, dar mai ales pe nenea Iancu, comportându-se, în momentele de vârf ale relației lor cu divinitatea, ca niște ortodocși pur-sânge. Saluturile pascale din O cronică de Crăciun sau din La Paști dovedesc din plin că și atunci când omul lui Caragiale se află în situațiunea cea mai ridiculă cu putință el e cuminte și înțelept și, mai ales, știe că nu se cade, cu nici un chip, a lua numele Domnului Dumnezeului nostru în deșert. Dreapta socotință, proclamată sus și tare de Părinții Pustiei, iată că o găsim și la Caragiale. Curat ortodox. Adică nici prea prea, dar nici foarte foarte.

&

Pe oamenii care vă fac mult rău și nu îi puteți cu nici un chip ierta pe loc și nu le puteți acorda iubirea dintr-odată, făceți-vi-i o vreme indiferenți ca să-i puteți mai târziu ierta și iubi.

&

Azi-dimineață i-am citit lui Simion despre Patimile, moartea și preaslăvirea lui Mesia, cap. 53 din Isaia. Am comentat împreună textul. Simion e uimit de realismul atroce cu care Proorocul descrie chipul și înfățișarea Mântuitorului. Nimic din proverbiala și arhicunoscuta frumusețe hristică, nimic din Da Vinci, Michelangelo, Grigorescu… Portretul e, într-adevăr, horror. Simion surprinde “logica” autorului. Avem în acest capitol toate detaliile despre Jertfa supremă. Ni se explică limpede cum, de ce, și pentru ce “și-a dat viața” Iisus. Simion mi-a promis că va citi toată Cartea Isaia. Nu poate exista bucurie mai mare pentru mine ca preot decât bucuria de a-l ști pe prietenul meu mai tânăr citind, în aceste zile de Paști, cartea profetului mesianic. Aleluia!

&

Câteva pagini scrise de Radu Petrescu despre Tescani mi-au reaprins în inimă dorința arzătoare de a mă apropia cu multă finețe, calm și luciditate de Dumnezeu.

Greșesc oare dacă spun că Radu Petrescu a propus un stil de a te apropia de Dumnezeu?! Acest stil trebuie reînvățat, mai ales acum, când dezordinea kitsch-ului și “gălăgia religioasă” au pătruns orgolios și obraznic până și în proclamarea credinței. Un asemenea stil trebuie redescoperit. El presupune instantaneu rigoare, smerenie și multă gentilețe. E, de fapt, stilul omului surprins de istorie între tradiție și modernitate. E stilul estet al credinței în Dumnezeu.

&

Câtă pasiune punem în ură! Câtă patimă!

Când vom putea converti forța cu care urâm în pasiune mistuitoare pentru Hristos și pentru semeni atunci, cred, ne vom mântui.

Să iubești cu puterea cu care ai urât înseamnă să fi câștigat deplin energia iubirii.

&

Cioran într-o convorbire cu Bogavac La Comte: “În viață nu există concluzii definitive, de aceea și eu scriu sub formă de fragmente, pentru că niciodată nimic nu e încheiat, așa cum nu e nici viața”.

&

În general oamenii se feresc să mărturisească un Dumnezeu aspru și drept. E mai la îndemână să proclame un Dumnezeu care e îndelung-răbdător, îndelung-milostiv, atotiertător, care înțelege la nesfârșit căderile și păcatele omenești. Până și preoții și marii teologi obișnuiesc poporul dreptcredincios cu paleative și atribute derutante, minimalizând cu bună știintă seriozitatea și cuvântul lui Dumnezeu. Cu Dumnezeu nu-i de joacă!

Există pentru noi oamenii un Dumnezeu care ne place, care ne e comod, “căldicel”, care ne e atât de obișnuit în viața de zi cu zi încât, în cele din urmă, ne este indiferent. Acest Dumnezeu nu este Dumnezeu, e doar starea noastră de confort. Dumnezeul de care avem nevoie (și care nu ne place) e acel Dumnezeu aspru și drept, inevitabil, cum spune Paul Tillich, care seceră de unde nu a semănat și adună de unde nu a împrăștiat (Matei 25,24), e acel Dumnezeu care ridică mâna lui Avraam asupra lui Isaac și îl dă pe unicul său Fiu jertfă de răscumpărare pentru om. Nici măcar rugăciunea, cu lacrimi de sânge, din grădina Ghetsimani nu înduplecă un asemenea Dumnezeu.

Adevăratul Dumnezeu e atât de real încât prezența Lui e terifiantă. Dintre muritori poate că numai Rilke a simțit natura acestei prezențe atunci când a scris prima dintre Elegiile duineze.

&

“Sunt oameni care își trăiesc bucuriile cu întristare și sunt oameni care își trăiesc întristările cu bucurie” (Ioan Ciocan din Chintelnic).

&

Despre “amintirile” lui Alexandru Baciu se pot spune foarte multe. Ele sunt plasate sub semnul inerției și al hâdului. Al timpului cumplit. “Inerția și hâdul sunt atotstăpânitoare în vremea noastră”, spune autorul.

În primul rând avem de-a face cu o lume trecută, surprinsă într-un tablou atroce, în care nenumărate personaje întrețin o atmosferă apăsătoare, cu situații și reacții de apus, de gheenă, luminată ici-colo, prin punctele esențiale, de cărți, oameni, întâmplări și lecturi mântuitoare.

În al doilea rând e de remarcat faptul că în lumea aceasta pestriță și schimonosită, stăpânită de frig și de frică, dacă ești un om drept și cumsecade, cu inima deschisă și cu simțirile sufletului nepervertite, poți să dobândești capacitatea de a vedea; aș putea spune virtutea rară, duhovnicească, de a discerne, de a întrezări; un dar special de a deosebi duhurile lumii (și nu numai ale ei!) și să reușești să fii împăcat cu tine, cu lumea aceasta hidoasă, în cele din urmă, și cu Dumnezeu.

Ca să te salvezi există o singură cale: căutarea și aflarea lui Dumnezeu și întâlnirea, grație binecuvântării lui Dumnezeu, pe această cale, a unor prieteni adevărați de la care se poate învăța curajul, credința, răbdarea, nădejdea, încrederea în tine și în Celălalt.

&

Către Andrei.

Hristos te învie precum l-a înviat pe Lazăr, prietenul său, te eliberează de patimi, orbire, neputințe, moarte, însă – tu, cel înviat, cel trezit, cel ridicat din adâncul fărădelegilor – trebuie să te păzești în stare de curăție, de puritate, de pocăință și smerenie, în ipostază de om înviat și conștient pe deplin de această înviere, pentru că păcatul, diavolul răcnește și te caută precum arhiereii pe Lazăr, să te omoare a doua oară.

&

Citesc în Ziarul de Duminică visul lui Alexandru Vlad despre N. Steinhardt. Frumos și veridic. Cred că A. V. va accepta că uneori visăm și pentru alții și că, acceptând, îmi va concede dezlegarea tainei acestui vis pe care eu unul îl iau foarte în serios. Rețin cum în jurul unei mese pline de hârtii (“Erau șpalturile unui eseu pe care-l scrisese sau ale unei cărți pe cale să apară”), Părintele împreună cu A. V. se străduiește să pună în ordine nenumărate litere împrăștiate de câțiva zețari orgolioși, grăbiți, neglijenți și neatenți. Părintele e agitat, “extrem de preocupat”, necăjit. Îi și spune, din capul locului, lui A. V.: “Dragul meu, sunt extrem de preocupat! (…) Am probleme”.

Văd în acest vis toată pacostea care s-a abătut în ultima vreme asupra editării lui N. Steinhardt! Proces, ediții alternative, gâlcevi, scandal în plin Post Mare… Părintele a găsit un medium prin care să ne vorbească: bunul și prețuitul prieten Alexandru Vlad. Și, fără ocolișuri, ne spune limpede că e neliniștit, că nu se poate odihni, că zețarii i-au încurcat atât de tare textele încât nu mai înțelege nimic. Cine îl ascultă?!

&

Recitesc în Postul Mare, rugându-mă, Psaltirea. Redescopăr, ca pe un dar de mare preț, lectura cu folos, cititul ca terapie și cale de salvare. Psalmii lui David. O încredere oarbă (adică, deplină) în Dumnezeu și un război total împotriva vrăjmașilor. O slăvire a Domnului (cum nu s-a mai auzit) și o ceartă aspră și dezlănțuită (cum nu s-a mai văzut), din “străfundul inimii”, împotriva dușmanilor (văzuți, nu nevăzuți!). O adâncă și amănunțită revizuire a propriilor căderi, slăbiciuni, “vărsări de sânge” și, fără nici un fel de milă și îngăduință, o răzbunare a Omului credincios față de toți aceia care stau împotriva lui Dumnezeu.

Reflectez insistent asupra termenilor: dușmani, vrăjmași, dușmănie, îmi limpezesc “confuzia”: dușmanii omului și dușmanii lui Dumnezeu și las la o parte, pentru altădată, Psalmul 108.

&

Aflăm de la evanghelistul Matei (17,22-23) că pe când Iisus străbătea, împreună cu ucenicii, Galileea, le-a spus acestora: “Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor Și-L vor omorî, dar a treia zi va învia”. Iar ei, în loc să se bucure, “s-au întristat foarte”. În fiecare an, pe măsură ce ne apropiem de evenimentul Învierii proclamăm bucuria, anticipăm un sentiment special de biruință totală (și bine facem!) dar trecem oarecum, dacă nu neinteresați, cel puțin nepăsători peste moartea Domnului, deși avem la îndemână, în seara din Vinerea Mare, cea mai credibilă relatare despre moartea Lui. Nu realizăm că, de fapt, moartea lui Iisus este cea care dă măreția Învierii, că moartea Lui este momentul fundamental prin care se verifică realitatea luminoasă a Învierii. Fără Răstignire nu există Înviere. Scrie N. Steinhardt: “Actul răstignirii a fost atât de serios, de autentic și total, încât până și apostolii și ucenicii erau convinși că spânzuratul de pe lemnul din mijloc nu va învia”. Anunțul făcut de Mântuitor stabilește în primul rând omorârea Lui și, de-abia pe urmă, Învierea de a treia zi. O situație, prin urmare, absolut de neînțeles pentru discipoli.

Hristos, pe cruce fiind, “nu le-a făcut semn cu ochiul”, cum bine spune tot N. Steinhardt, “nu le-a dat de înțeles: las’ că asta e de gura lumii, fiți fără grijă, știm noi ce știm, ne vedem Duminică dimineața”…

Așadar, ucenicii aveau toate motivele să fie triști; ei nu înțelegeau încă Învierea. Domnul i-a supus examenului suprem: propria Lui moarte. Altfel spus: dacă vor crede în Moartea Lui vor crede, negreșit, și în Învierea Lui.

Din volumul în pregătire pentru Editura Cartea românească

Fotografia autorului de Mihai Buzura