Proximități și mărturisiri (III)/ de Ioan Pintea

&

Nu știu dacă putem exprima ceea ce înseamnă în miezul ei deplin ucenicia, nu știu dacă putem aduce în teorie și abstract un mod de viață aparte, un stil în ceea ce privește rodul acestei vieți și, nu în cele din urmă, un chip care dă înfățișare unei relații bazate pe reciprocitatea iubirii. La modul absolut ucenicia se face. Se trăiește și se consumă precum dragostea. Numai că, această dragoste, consecință a comuniunii, e roditoare și, prin exemplaritatea ei, modelatoare. Putem deduce însă un lucru clar: cel care a aflat, precum Andrei, pe Învățător, nu mai poate da îndărăpt, nu se mai poate sustrage de la ascultare, devine rob și deopotrivă slujitor întru cele pe care, singur, nesilit de nimeni și le-a ales. Ucenicia e dincolo de orice pedagogie, ea funcționează (oricât ar părea de ciudat) pe bază de reciprocitate. “Nu se știe cine dă și cine primește”, spune Constantin Noica. Steinhardt îmi spunea: ,,Mi-ai înseninat bătrânețile!”. Eu îi spuneam: “Mi-ați fericit tinerețile!”. Există o ucenicie consacrată astfel care ține de ordinea monahală. Relația deplină: avvă-ucenic. O regăsim la fiecare pas în Pateric. Toate învățăturile Părinților Pustiei, toată înțelepciunea Filocaliei se adresează unor potențiali ucenici. Însă există și o ucenicie, i‑am spune paralelă, tot atât de exemplară, nu departe de lumea monastică, oarecum în conexiune cu ea, pe care aș numi-o însoțirea cea bună. Ea se întâmplă aici în lume. Pur și simplu. Toată problema e ca acela care caută disperat această relație, dincolo de școli și instituții, să fie pregătit din plin pentru a primi, el neavând de făcut altceva în schimb decât să-și ofere disperarea sa bine conturată ca observându-o Maestrul, să o poată modela cu atâta asiduitate și ardoare încât, în final, să scoată din ea formele depline și pure ale învățăturii ziditoare, curajului, nădejdii, echilibrului și liniștirii. Există câteva cărți fundamentale în acest sens scrise de filosoful Mihai Șora: Sarea pământului, A fi, a face, a avea, Eu & Tu & El & Ea sau dialogul generalizat. Personajele acestor cărți stau în cea mai bună relație de ucenicie. Un Tânăr Prieten și Un Mai Știutor m-au edificat că în lumea noastră (de atunci, din anii ’80, dar parțial și de acum; lucrurile pot deveni și mai proaste), minată de absolut toate netrebniciile, e posibilă, tacit, o experiență de acest fel între Autor și Cititor. În anii negri ai totalitarismului comunist, aceste dialoguri închipuite de Mihai Șora mi-au redat speranța că ucenicia e posibilă până, cum spunea mai deunăzi Violeta, soția mea, chiar și de pe poziția de cititor și că Pustnicii cei mai îndepărtați pot pătrunde în încăperile minții și ale sufletului meu prin porii unei relații bazate pe Logos și pe finețea, la prima vedere, abstractă, de prea multă lumină, a Înțelepciunii lor.

&

Lecturi neîntrerupte din Angelus Silesius. Rețin foarte multe “rime”. Printre ele, una care îl prevestește pe Rilke: ,,Nimic nu-mi pare ‘nalt: supremul lucru sunt,/ Fără de mine chiar și Domnul e mărunt”; Paul Tillich, un teolog prin care îmi descopăr câteva bune afinități omiletice. Teribilă distincția dintre Jugul religiei și Jugul lui Hristos: “Căci jugul Meu e bun și povara Mea este ușoară”. El, Iisus, spune Tillich, ne “va da puterea de a depăși religia și legea; jugul pe care îl dă El este o ființă nouă care transcende religia”; Piotr Ceaadaev, atât de actual pentru noi și pentru întreaga creștinătate europeană încât am reluat, încântat și trist, de vreo trei ori Scrisoarea întâi, pentru care a pătimit atât de mult acest autor, gândindu-mă că n-ar fi rău ca intelectualii găunoși și clericii dopați să o recitească măcar pentru a nu uita dorința arhicunoscută, dar nepusă în practică, a Mântuitorului din Ioan 17, 11;17, 21-22. Mircea Cărtărescu, Orbitor-aripa dreaptă, o carte despre mântuire, care topește învățătura Bibliei într-o poveste-eveniment, și-i dă acesteia măreția și grandoarea marilor “povești biblice”. O mărturisire nemijlocită despre potopul revoluției și salvarea subînțeleasă.

&

Ucenicia nu e totdeauna numai în doi, deși relația clasică și arhicunoscută e aceasta: avva-ucenic, maestru-ucenic. În ea, dacă extrapolăm, pot fi implicați mult mai mulți. Întotdeauna Părintele e unul singur și nu întotdeauna ucenicul e unul singur. Dumnezeu e, cum Însuși Mântuitorul a spus: “Abba, Părinte”, noi suntem ucenicii Lui dacă facem ceea ce ne cere El; Iisus, Învățător fiind, a avut o mulțime de ucenici: Starețul, Abatele e unul singur, obștea funcționează ca ucenicie colectivă. M-am gândit mult, după ce am citit cele șapte Cuvinte către tineri rostite în Biserica Radu-Vodă de către Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, dacă nu avem de a face în acest caz cu exemplul cel mai adecvat de ucenicie generalizată. Ucenicul, Mai Tânărul Prieten, este neliniștit, îngândurat, făcut din întrebări și dornic de răspunsuri clare. Mai ales în momentele de criză, în clipe confuze, pesimiste și când deznădejdea pune stăpânire pe el. Avva Gheorghe, exersând, pe viață și pe moarte, formula cea înaltă a uceniciei, reaprinde în acești tineri focul curajului, trezește neadormita luciditate a credinței și sădește (floare rară și în acele vremuri și acum!) solidaritatea. E un Maestru Părintele Calciu? E mai mult decât un Maestru, mai mult decât un Antrenor de învățăcei, el e Avva, care în lume fiind, știe că nedreptățile și provocările acesteia se biruiesc numai și numai ascultând Cuvântul și cu orice risc, întrupându-L în conlucrarea sfântă dintre Avvă și Ucenic.

&

Aud uneori spunându-se: Cât de fericit ești că poți să crezi! Așa este. Credința e dincolo de orice confort. E o fericire. E fericirea! De poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede, îi spune Mântuitorul tatălui întristat și necăjit din pricina copilului demonizat. Credința e un dar care trebuie câștigat. Nu e de-a gata. E necesar un efort de conștientizare, de valorificare a acestui dat, o reflecție lucidă asupra seminței care stă să odrăslească. Marii convertiți sunt emblematici pentru felul în care e cu putință credința în orice suflet de om. Credința se fundamentează pe rigoare, realism duhovnicesc, curaj, luciditate, nădejde, libertate, dragoste, calm, răbdare, smerenie. Și pe încă ceva. Pe acel ceva care stăvilește orgoliul și proasta afișare a credinței și care e cuprins deplin în răspunsul tatălui îngrozit și disperat: Cred, Doamne! Ajută necredinței mele! (Marcu 9,24). N-am suportat niciodată habotnicia. Habotnicia vulgarizează credința.

&

În Dialoguri de seară, o carte apărută la Harisma, imediat după ’89, sunt cuprinse patru întrevederi între Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Sorin Dumitrescu și Părintele Galeriu. Prima se numește Despre ucenic și duhovnic. Părintele Galeriu e Avva, ceilalți sunt ucenicii. Relația se construiește de la sine pe baza întrebărilor și a răspunsurilor. O relație caldă, de reciprocitate adiind a pustie. Am senzația că privesc îndelung un tablou bizantin în care Părintele împărtășește și frații primesc cu voluptate pâinea cea spre ființă. Se dă și un exemplu de ucenicie pe dos, inversă. Avva, Maestrul, Părintele învață pe rupte de la ucenic. E citat și Avva Dorotei: Niciodată când vrei să înveți pe cineva să nu te institui ca învățător, ci ca slujitor; Niciodată, cel căruia îi împărtășești cuvântul tău să nu simtă că ai ton de superioritate față de el, ci că îi vrei binele.

&

Chopin (citat undeva de Lucian Raicu): “Să nu-mi vorbești despre oamenii care nu râd niciodată! Nu sunt serioși”. Psalmistul David: “Cel ce locuiește în ceruri va râde de dânșii și Domnul îi va batjocori pe ei”. Noaptea, într-o iarnă friguroasă de crăpau pietrele, la Rohia împreună cu Mircea Oliv în chilia de lângă bibliotecă, citim și înregistrăm cele Trei soluții. Prilej de pauze scurte, povestite, și de râs prelungit. Râdem atât de mult încât ne oprim pur și simplu din înregistrat. Soluția Bukovski o lăsăm pe dimineață. Mă întreb: la ce folosește Râsul în vreme de teroare, de oprimare, de dictatură?! De ce e foarte bine și folositor să râdem din tot sufletul și cu gura până la urechi, mai ales când avem sentimentul acut că nu există nici o scăpare, nici o ieșire?… Ce înseamnă a râde, spre scandalul și uimirea fariseilor, a prefăcuților, în acest caz? Cum poți să izbucnești în râs la citirea acestui text absolut serios? De unde vine hohotul de râs la cuvinte precum: “De-abia așteptam să se facă dimineață și să intru în ei ca un tanc!”? Îmi răspund: în cazul celor Trei soluții, râsul nostru se aliază perfect cu textul Părintelui. Râsul devine supapă, bucurie dezlănțuită, nebunie frumoasă, sfidare, eliberare, un act de curaj. Am râs cu M. O. În numele curajului nebun cu care Părintele Nicolae și-a bătut joc de un regim concentraționar diabolic și pentru felul în care a știut să-și râdă de Frică și fariseism. Un râs provocat de curaj devine atitudine, cred. Am râs, cu binecuvântarea Părintelui, acolo unde se râde mai puțin: în spațiul monahal. Dumnezeu să ne ierte! Patericul ne spune că Sfântul Antonie cel Mare râdea uneori împreună cu ucenicii, iar Teodor Baconsky, într-o lucrare fundamentală despre RÂS (Râsul Patriarhilor) explică din plin, cu acribie și absolută seriozitate, vocația omului și a lui Dumnezeu de a râde.

&

Atunci când îți este absolut necesar un Părinte, un Avvă, trebuie să te pui în stare de căutare. El, Celălalt, dacă l-ai găsit îți devine deodată și Părinte, și Frate, și Tată, și Mamă. Se stabilește o relație profundă ca între Fiu și Tată. Apare un liant nevăzut care anunță contopirea de sine. Sinele devine un Tot neamestecat. Nu mai sunt Eu, ci Hristos care lucrează în mine. În Cherubinischer Wandersmann de Angelus Silesius există cea mai frumoasă definiție a acestei profunde ucenicii. I-s drag mai mult ca El: mi-e drag mai mult ca mine; Îi dau dar tot pe-atât cât El îmi dă din Sine.

&

Relația dintre Învățător și discipol se bazează pe smerenie. Nu pe orgoliu, nu pe trufie. Avva a evoluat într-atât încât el însuși a devenit Înțelepciune și, prin urmare, într-un firesc absolut, fără farafastâcuri, ca și cum ar da bună ziua, îi împărtășește ucenicului său toată învățătura pe care o posedă, iar acesta, la rându-i, primește tot atât de firesc și liber și natural toate bucatele mântuitoare. Ești atras de Avvă pentru că el are toate datele. Și umane și dumnezeiești.

&

Cred cu tărie că N. Steinhardt a fost un model, un reper pentru Alexandru Baciu. Un exemplu demn de urmat, fără rezerve… “o desfătare să fii în preajma lui”… , “un extraordinar prilej de uimire”, spune Al. B. Portretul pe care i-l face îl așez fără rezerve lângă cel creionat de Alexandru Paleologu în Alchimia existenței. Transcriu: ,,Mai degrabă mărunt de statură, dar cu mișcări vioaie, chiar repezite, cu gesturi brusc întrerupte, parcă dialoghează permanent nu cu cel sau cu cei din preajma lui, ci cu un interlocutor invizibil și drag care-l însoțește pretutindeni. Fascinantă îi este și privirea. Pătrunzătoare, șăgalnică, ironică, vag bănuitoare. Ea grăiește la fel ca verbul scânteietor”.