Proximități și mărturisiri (VI)/ de Ioan Pintea

&

Cele mai pline, mai consistente și mai frumoase zile din tinerețea mea le-am petrecut la Rohia. Și eu, și zilele eram la dispoziția Părintelui. El făcea “programul”. În primul rând Biblioteca. Lecturi recomandate, dar felurite; niciodată nu mi s-a tăiat plăcerea de a citi poezie. O vreme am fost găzduit în prima chilie de lângă Bibliotecă; eram ușă în ușă și aveam încredințate, sub pecetea tainei, cheile. Noaptea, dar uneori și ziua, cotrobăiam în “colțul secret”, botezat așa de Părintele pentru că despre el nu știau decât foarte puțini, și mă înfruptam lacom și curios din Proba Labirintului (o traducere dactilo a Doinei Cornea) și Amintirile lui Mircea Eliade, Journal en miettes și La quete intermittente de Eugène Ionesco, un volum luxos și masiv de Cardinalul Lustiger, o antologie cu poeme despre îngeri de George Ciorănescu. Într-una din zile, relatându-i cât de mult mi-a plăcut antologia lui Ciorănescu (era ilustrată de Eugen Drăguțescu!) i-a scris acestuia pe loc o scrisoare tocmai în insulele Canare, în care îi cerea să-mi expedieze de urgență un exemplar. Cu siguranță scrisoarea nu ajuns la destinație pentru că nici eu, nici Părintele n-am avut, într-un fel sau altul, o confirmare. În 1995, Domnul Stroescu-Stânișoară, la München, în fața sediului Europei Libere, mi-a făcut cunoștință cu doamna Ciorănescu. Am vrut să o întreb despre scrisoarea Părintelui, dar aflând că e de câteva zile văduvă (Domnul Ciorănescu se prăpădise) n-am mai îndrăznit și, exprimându-i condoleanțe, ne-am despărțit. “Colțul secret” mai conținea cum am spus traducerea din Eliade a Doinei Cornea, carte pe care Părintele mi-a încredințat-o pentru câteva zile. Am adus-o la Bistrița și, după ce am “extras” și am pus deoparte prefața traducătoarei, împreună cu doamna Retegan (care nu știa ce conține textul) de la Fabrica de Pâine am șapirografiat-o. Câteva exemplare le-am dat prietenilor și originalul l-am restituit. Din La quete intermittente mi-am notat finalul: “Să te rogi. Nu știu Cui. Sper: Iisus Hristos.” Părintele, atâta vreme cât eram “responsabil” cu Biblioteca, mă atenționa: “Ai grijă, nu lăsa lumina aprinsă, starețul Antonie e un satrap, mă pândește, urmărește unde ard lumini prea multe, ai grijă să nu intrăm în belea!” Când nu citeam, împreună cu Părintele, singur sau cu Valerian Pop (viitorul monah Veniamin) și Ștefan Iloaie, eram bibliotecar. Fișam cărți, scriam cote și numere pe volumele proaspăt achiziționate. “Programul” mai cuprindea: participarea la Utrenie, Liturghie, Vecernie, Miezonoptică, citirea revistelor literare, discuții pe marginea “cărților de scandal”, citirea cu voce tare de către mine a textelor Steinhardt apărute în revistele Vatra, Steaua și Familia îndeosebi (cu această ocazie urma o supărare și, mai ales, o indignare profundă din partea autorului dacă, din nefericire, textele apăreau cenzurate, cu cuvinte lipsă și cu greșeli de tipar), vizitarea Lighetului, taifasuri lungi, nefandosite despre literatură, monahism, exil, muzică, arte plastice, generația interbelică, Geo Bogza, Lucian Boz, Constantin Noica, Pleșu, Liiceanu, Părinții Pustiei, postmodernism, maramureșeni. Taifasurile scrise le-am purtat în prima chilie a Părintelui (de la Stăreție), pe terasa de la Casa Poetului, și în cea de-a doua chilie, iar cele nescrise le-am avut peste tot, dar, mai ales, în drum spre Lighet, în Lighet și pe terasa de la chilia Părintelui Justin. “Aici – spunea Părintele – era colțul de rai.” Înconjurați de mușcate, aproape întotdeauna înflorite provocator și patetic, în fața celor mai bune cafele de pe lume, ascultând muzica lui Mozart “pe care se intră în Rai”, ne avertiza Avva, regăseam dulceața și rigoarea însoțirii. Când vorbesc de Rohia, îmi place să fiu însoțit de doi îngeri: N. Steinhardt și Ioan Alexandru. Nimic nu pare facil și derizoriu în poeziile lui Alexandru dedicate Rohiei.

&

Foarte mulți credincioși au o credință firească, nezdruncinată, fără probleme. Naturală. Lipsită de tulburări majore; n-au avut în viața lor momente de ateism, n-au cunoscut dulceața și măreția convertirii, sunt, aș putea spune, născuți, pur și simplu, creștini. Am cunoscut astfel de oameni. Fără fracturi esențiale în relația lor lină, blândă, pe deplin acceptată și asumată, cu Dumnezeu. O viață fără tărăboi, fără scandal, fixată și impregnată precum palmele actorului Michael Caine în bulevardul celebrităților de la Hollywood, ca o urmă de înger, în Dumnezeu.

&

Privesc întâmplător o fotografie veche făcută într-o poiană, între păduri, undeva la Runc. Cred că e făcută de Ion Sărmaș, pe care toți runcanii îl porecleau Cipu, pentru că era singurul din sat care avea aparat de fotografiat și care, în duminici și sărbători, îi trăgea în cip, adică îi fotografia, le trecea chipul prin celuloid.

Sunt elev la școala generală, îmbrăcat țărănește, cu cămașă albă și cu pălărie, cu traistă pe umăr și cu o carte în mână, între doi cai negri, împreună cu Vasile Pinti și Leon Cilica. Cred că am vreo 14-15 ani. Pinti și Cilica, peste 50. Oameni în vârstă, trecuți prin viață și prin pușcăriile comuniste. Amândoi fac parte din copilăria mea. Ceasuri și zile întregi am tăifăsuit, umblând și bătând cu piciorul dealurile, cărările și vâlcelele Runcului. Căutam, oarecum haiducește, cu tot cu cai, zarea. Ne afundam în desișul pădurilor, unde, nestingheriți de nimeni și nimic, admiram jocul umbrei, citeam cu voce tare pagini din clasici și ieșeam, precum gândurile lui Heidegger, despre care atunci nu știam nimic, în luminiș. Și Pinti și Cilica, asemenea lui Grigore Bosotă, au fost închiși ani buni de către comuniști pentru că “au terorizat organele puterii populare”. Îi admiram din tot sufletul și îi priveam uluit. Ieșiți direct din istorie ca dintr-un codru întunecos, ei erau eroii mei care copleșeau, prin prezența lor, orice lectură din Jules Verne sau Panait Istrati.

Fotografia aceasta îmi aduce aminte de o alta, întrezărită, într-un vraf de fotografii văzute în casa lui Leon Cilica: în prim-plan, Vasile Pinti, zis și Văsăluc, și Leon Cilica, într-un grup mai mare, bărbați și femei, arestați de “organele puterii populare”. O fotografie sepia. Leon îmbrăcat preot, Văsăluc pădurar, în față cu un morman de arme, încadrați de doi milițieni cu armele îndreptate spre cei capturați, încremeniți cu toții într-un timp scufundat.

Două fotografii. Le privesc fix și văd două holograme care trec dintr-una în alta, înainte și înapoi, luând loc lângă mine. Văsăluc a murit de mult. Cilica trăiește și e corator la biserică.

&

Vattimo – “gândirea slabă”. Sfântul Clement Romanul, mult mai exact: “gândirea umilă”.

&

Despre “amintirile” lui Alexandru Baciu se pot spune foarte multe. Ele sunt plasate sub semnul inerției și al hâdului. Al timpului cumplit. “Inerția și hâdul sunt atotstăpânitoare în vremea noastră”, spune autorul.

În primul rând, avem de-a face cu o lume trecută, surprinsă într-un tablou atroce, în care nenumărate personaje întrețin o atmosferă apăsătoare, cu situații și reacții de apus, de gheenă, luminată ici-colo, prin punctele esențiale, de cărți, oameni, întâmplări și lecturi mântuitoare.

În al doilea rând e de remarcat faptul că în lumea aceasta pestriță și schimonosită, stăpânită de frig și de frică, dacă ești un om drept și cumsecade, cu inima deschisă și cu simțirile sufletului nepervertite, poți să dobândești capacitatea de a vedea; aș putea spune virtutea rară, duhovnicească, de a discerne, de a întrezări; un dat special de a deosebi duhurile lumii (și nu numai ale ei!) și să reușești să fii împăcat cu tine, cu lumea aceasta hidoasă, în cele din urmă, și cu Dumnezeu.

Ca să te salvezi există o singură cale: căutarea și aflarea lui Dumnezeu și întâlnirea, grație binecuvântării lui Dumnezeu, pe această cale, a unor prieteni adevărați de la care se poate învăță curajul, credința, răbdarea, nădejdea, încrederea în tine și în Celălalt.

&

Părintele Cleopa își începe o predică astfel: “Dragii mamei”…

Pentru un om neînvățat cu cele duhovnicești, obturat de clișee, formule sterile și stereotipe, pare nefiresc. Cum se poate adresa un bărbat, fie el și mare duhovnic, unei mulțimi astfel? Nu e el stupid, în primul rând. Cum să spui tu, bărbat în toată firea: “Dragii mamei”?!

Omul duhovnicesc, omul fortificat în duh patern și matern deopotrivă, va înțelege pe loc.

Mintea înduhovnicită a Părinților e deopotrivă paternă și maternă. Rigoarea și severitatea vin din paternitate, iar îngăduința, grija, dragostea sunt atribute ale maternității.

Prin urmare, un Părinte bun îți este și mamă și tată, și frate și soră. Numai ucenicul e mereu Copil.

&

Primul meu contact cu Biblia. În clasa întâi. Era vară, cald, undeva ascuns după o căpiță de fân, am citit pe sărite, silabisind, fragmente din Psaltire. Din Psaltirea bunicii mele, Maria.

Mama Mare, cum îi spuneam toți în familie. O femeie cuminte, bună, blândă, tăcută, răbdătoare. De o generozitate ieșită din comun. Am văzut cu ochii mei cum unui sărac, pripășit prin părțile noastre, desculț, i-a oferit propriile încălțări. Nu întâmplător era numită în sat: “de-a sfinților”. Era nedespărțită de această carte. La câmp, în casă, în călătorie, la masă. Cred că, fără să știe, Mama Mare a avut rugăciunea inimii, rugăciunea neîncetată. Am argumente pentru ceea ce spun. A murit tânără, cu Psaltirea lângă ea.

Titlul cărții mi s-a părut destul de greoi de pronunțat. Ps-ul acela era anevoie de rostit; aveam convingerea că atunci când s-a tipărit a fost eliminată, intenționat, o literă, litera a de la început. Simțeam nevoia, ca să pot citi cursiv, să așez, între P și s un a. Pronunțăm pur și simplu: Pasaltirea.

&

Cât de mult mi-au plăcut scrisorile lui N. Steinhardt către Virgil Ierunca cuprinse în cartea Dumnezeu în care spui că nu crezi!… Și cât de mult m-a întristat, m-a mâhnit ultima scrisoare, expediată către Paris în decembrie 1983… O epistolă sfâșietoare în care expeditorul se agață de firul subțire-subțire al prieteniei statornice. Una din cele mai cumplite scrisori-mărturisiri pe care le-am citit. Relatarea deschisă și sinceră, fără farafastâcuri solemne, a creștinului Steinhardt care nu vrea cu nici un chip să-și piardă marii săi prieteni: pe Virgil și pe Monica. Gestul omului însetat aflat în pustiu și nădăjduind nedescurajat după firicelul de apă dorit. Cuvintele lui Steinhardt nu mai sunt din “pustia înverzită a Rohiei” ci, cu adevărat, din văzduhul celui mai adânc Pustiu. Rețin: “Nu-mi retrageți încrederea, afecțiunea și prietenia voastră; ar fi pentru mine o durere cumplită și o pierdere tare grea. (…) Luați aminte și la starea sănătății mele, la împrejurările vieții mele actuale, care nu-s lipsite de complicații, greutăți, piedici și fiți îngăduitori. (…) Că nu se cade să uitați că v-am fost (și sunt) un prieten adevărat nu numai cu gura. (…) Fiți binecuvântați! Iertați! Nu-l dați uitării, nu-i retrageți dragostea voastră lui Nicu.”

În pregătire pentru Editura Cartea românească