Proză cu amănuntul/ de Bogdan Crețu

Dacă marele succes Dan Lungu l-a câștigatcu romanele Raiul găinilor, Sunt o babă comunistă ori Cum să uiți o femeie, autorul prozelor scurte trece în planul secund și cred că nu pe bună dreptate. Cele două volume, Proză cu amănuntul și Băieți de gașcă, merită oricând rediscutate.

Prozele scurte ale lui Dan Lungu ambiționează, de regulă, să selecteze scene verosimile din realitate. Autenticitatea, așadar, nu mai reprezintă un pariu de câștigat la nivelul livrării propriu-zise în scriitură, ci la acela, mult mai dificil, al credibilității discursului. Pentru mulți procedeul acesta, al efectului de real, pare o opțiune comodă; în fapt, el nu este deloc astfel. Aparent, nimic mai simplu decât a imita, de pildă, limbajul unui copil, cum se întâmplă în De vorbă cu Șopron. Dar a “decupa” o scenă din realitate, a o filtra, a o supune unei alte logici și altor reguli, care nu îi sunt specifice, cele ale textului, constituie un efort de stilizare, prin urmare un gest alexandrin, de estetism. Creangă este etalonul acestui tip de proză la noi și nu din simplă “fandacsie” l-a asemănat Bogdan Fundoianu pe scriitorul humuleștean cu Mallarmé, unul dintre maniacii cizelării filigranului textului.
Obișnuit a descoperi în prozele scurte o anumită decantare a intrigii, cititorul poate dezaproba metoda lui Dan Lungu: pentru acesta nu evenimențialul propriu-zis reprezintă materia primă, ci verosimilitatea împinsă până la ultimele ei consecințe; cu alte cuvinte, ambiția e de a apropia cât mai mult proza de reportaj, cum se întâmpla la un autor pe nedrept uitat azi, Alexandru Monciu-Sudinski. Două mi se par textele care pot sprijini, cu argumente, cele mai sus schițate, prin urmare asupra lor am să mă opresc mai insistent. În primul rând, Băieți de gașcă, proza care dă titlul volumului. Lumea șmecherilor de cartier, a indivizilor care alcătuiesc un cerc ce nu se deschide profanilor, care se izolează de lumea celorlalți prin tot soiul de atitudini menite să-i particularizeze, de la gesturi, ritualuri și, cel mai important, poate, prin limbaj, este o nucă tare pentru orice autor. Dificil nu e să “culegi” mostre de argou, ci să le montezi într-un text care să devină, astfel, credibil, să nu falsifice lumea luată în cătare. Care sunt strategiile scriitorului? Mai întâi, el își alege un narator din acea lume, creând o perspectivă dinlăuntrul “frăției”. Incipitul textului este unul menit să câștige adeziunea ori chiar încrederea lectorului: “Chiar dacă uneori spun c-am fost un bou, c-aș fi putut să-nvăț, că minte am avut cel puțin cât alcoolista mea de dirigintă, nu-mi pare rău după viața de liceu, că dixtracție ca atuncea n-am mai pupat niciodată. Deși am făcut cel mai de rahat liceu cu putință, oleacă mai răsărit decât școala de corecție, am avut parte de-o gașcă beton”. Poate ar fi fost de bun augur și o imitație la nivel ortografic, gramatical a unui discurs deloc convențional, cu evidentele sale greșeli. Chiar și așa, nu numai vocabularul specific, ci și, lucru important, modul de a gândi, de a se raporta la viață al unor astfel de indivizi este surprins aici. Firesc, aceștia se numesc Fasolă, Paganel, Văru’, Bastârcă, Stupidu’, Capalb. Ei se manifestă cu maximă nonșalanță, conform unei logici care nu mai este a lor, ci a textului. Manipulate cu prudență, asemenea personaje ar da rateuri, căci tocmai un limbaj cuminte, academic, păstrându-se în limitele bunei cuviințe ar întinde asupra unei lumi specifice o convenționalitate de care aceasta este întru totul străină.
Argoul este modul firesc, deloc chinuit, al acestui mediu social, prin urmare el devine și registrul stilistic propriu prozei. Termeni precum droșpăială, afafici, scheleabră, bambilușca, gagioambră, cocârlibăcit, ștromeleag dau tonul nu numai în dialogurile împricinaților, ci, cu același succes, și în narațiunea propriu-zisă. Iată, de pildă, o colorată amintire a protagonistului, a martorului acestei lumi pestrițe, dar pline de vitalitate și chiar de afecțiune, legată de “profa de română”: “… cât eram eu de bengos, când o vedeam, mi se tăia maioneza. Era frumoasă, băi frate, de dădeai în bâlbâială, nu alta! S-o vezi cum trecea pe holuri, înțepată și zâmbitoare în același timp, cu părul negru ca smoala și lung pân’ la buci, lăsând o dâră de parfum, de la rudele din Italia, de te țineai după el ca la Tom și Jerry. Da’ mucles, nu spuneam la nimeni cum mă arde la lingurică când o văd. Nu c-aș fi eu mare secretos, că-s cam gură spartă de felul meu, da’ dacă ar fi aflat cei din gașcă – Fasolă, Văru’, Paganel, Bastârcă și alții -, ar fi râs de mine o săptămână continuu, doar c-o pauză pentru apă. Ar fi făcut o panaramă, de să-ți bați copiii cu basca udă, nu alta! Nu că mi-era frică de miștoul lor, ca n-aș fi ținut la tăvăleală… n-am eu grețuri de astea, că nici eu nu-s câștigat la loz în plic, da’ nu-mi venea să le spun bulangiilor ce am pe suflet. Ce, pușca mea, puteam să am și eu un secret, nu? Mă durea la flașnetă că se iau de mine, mă-nțelegi?, că doar toată ziua asta făceam: bășcălie. Care nu era tare în clanță sau se supăra își dădea foc la valiză”. Sesizez aici un mic efort al stilizării, concretizat printr-un exces argotic, printr-o parcă prea mare densitate a limbajului frust; dar asta face parte din metoda scriitorului și îi impune, în același timp, un etalon dificil de susținut pe spații ample. Însă îi asigură și o lectură plină de sațietate.
Riscul unei astfel de proze alexandrine este acela de a jubila, manierist, în limitele unei virtuozități stilistice, care să nu acopere o viziune mai profundă; să se slujească, altfel spus, de un mediu specific, observat cu acribie simili-științifică, pentru a crea efectul de real, plusând abil în vederea unui pitoresc atrăgător, ludic dar atât. E suficient pentru a discuta despre un prozator în adevăratul sens al cuvântului? Probabil că da; nu-mi fac, oricum, probleme pentru Dan Lungu, căci el reușește, cel puțin în cazul de față, să relativizeze acest neajuns prin comicul irezistibil: nu unul de limbaj, implicit în cazul formulei pentru care a optat, ci unul de situație. Văru’, un malac generos, venit parcă din filmele lui Kustuica, are norocul nesperat de a da peste Palmolive, “o gagicuță fâșneață și aranjată cu tot felul de smacuri, creme și chiclazuri din afară, mai ales din Polonia și Germania, frumușică de-ți cădeau ochii în gură, cu un hoit adevă, făcut parcă-n ciuda pulii”. (Pentru cei pudibonzi: treceți peste cuvântul crud, ține de poetica genului și reprezintă modul personajului de a-și exprima admirația.) Numai că, fidelă tiparului contrastului, situația se răstoarnă, devenind nefavorabilă celui ce se crezuse, inițial, podidit de noroc: grațioasa silfidă e cuminte, puțin geloasă, timidă uneori, la locul ei, de familie bună, dar are și ea o meteahnă: “dacă cinci minute lua pauză de mătărângă – cât să te duci să bei un pahar cu apă sau să faci un pipi, mă rog -, alea erau cinci minute pierdute din viața ei”. Nimfomană, așadar. Pentru unii o șansă, pentru alții curată pedeapsă. Efectul? “El, Văru’, ditamai găliganul, se simțea stors ca o cârpă, avea amețeli până și când stătea în fund”. Dan Lungu știe că aici e de mâncat o pâine, prin urmare insistă, pentru a profita până la capăt de situația favorabilă: “Cu tot arsenalul ei de mijloace, unul dintre cele mai bengoase din târg, adus la zi cu fotografii din reviste nemețești, nu mai putea smulge din Văru’ decât un spasm blând, ca un oftat, urmat de două-trei picături de apă chioară, că nici de pus în ochi nu ți-ar fi ajuns”.
Ruptura urmează firesc, ca o convenție pe care ambii parteneri o acceptă, unul cu jenă, celălalt frustrat, totul în aclamațiile găștii. Pentru a nu rămâne în zona acestor truvaiuri acătării, dar limitate ca posibilități, Dan Lungu încarcă evocarea cu o benefică umbră nostalgică, acreditând o lume ce doar pare lipsită de afecțiune, de spiritualitate chiar. O discretă poezie se degajă, astfel, în urma unor acumulări ale unui material prin natura sa grosier.
Dan Lungu și-a creat o marcă (înregistrată), o manieră pe care, am impresia, nu dă semne a o părăsi, considerând-o suficient de convenabilă: “proza cu amănuntul”, care nu intenționează decât să forțeze realitatea să se supună regulilor textului literar.

BOGDAN CREȚU (născut la 21 ianuarie 1978, în județul Constanța) este lector la Catedra de Literatură Română din cadrul Facultății de Litere, Universitatea “Al.I. Cuza” din Iași. Doctor în filologie, cu distincția magna cum laudae, din iulie 2006. Volume publicate: Arpegii critice. Explorări în critica și eseistica actuale (Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România; Premiul pentru debut al revistei “Convorbiri literare”); Matei Vișniec – un optzecist atipic (Premiul pentru debut al “Ziarului de Iași”, nominalizat la Premiul pentru debut al revistei “România literară”), Lecturi actuale. Pagini despre literatura română contemporană (Premiul pentru critică al revistei “Ateneu”), Utopia negativă în literatura română. Cronicar literar, eseist; a publicat în jur de 500 de articole în diferite reviste culturale. Semnează prefețe la numeroase volume, antologii etc. Redactor al revistei “Paradigma”. Membru al Uniunii Scriitorilor din România și al Asociației pentru Literatură Generală și Comparată. Din 2006, semnează o rubrică săptămânală în “Ziarul de Iași”. Colaborator la emisiunea “Convorbiri literare” a Radio Iași, din 2006.