Proze-lițe (V). Regina ostrogoților/ de Anamaria Smigelschi

La 15 ani eram o obrăznicătură creață și pistruiată, elevă în anul doi la Școala Medie de Arte Plastice, proaspăt înființată în localul vechii școli de gospodărie Robescu, o clădire lată, cu patru clase enorme, vizavi de catedrala Sf. Iosif, într-o curte cu bustul ctitorului în centru. Odată cu clădirea se înființase și ultima generație de eleve, proastele proastelor, fete înstărite de la țară, peste care s-a supraadăugat o șleahtă originală de copii de oraș cu aspirații și ifose de mari artiști. Un vajnic comitet de părinți contribuia la edificarea așezământului, colaborând cu corpul didactic, un director, un secretar, într-atât de entuziast, că dormea în școală, și câțiva profesori de măestrie și de cultură generală.

Cam multe ore de atelier (e neproductiv să ții în fața șevaletului, trei ore fără pauză pauză, un ucenic care nu se poate concentra mai mult de 25 de minute) și cam puține de carte, în afară de istoria artei și de anatomie artistică. Asta făcea din școală un fel de mini-institut de belle arti. Eram singurul copil din clasă care putea să scoată un radical, că făcusem un an de liceu teoretic, și care știa ceva latină de la biserică.

Văzând producțiile scolărești de grafică, ilustrații, afișe, coperți, la expoziția primului an al Ioanei, deja elevă la ceramică, Mami a hotărât: “Asta e profesia pentru tine!” Îl tocmise pe dl. director Schobel să nu mă primească decât dacă merit cu adevărat, am dat examen și am intrat direct în anul doi.

Într-o miercuri, colega mea Matac Ileana zice:

– Tu știi că după-masă se dă admiterea la teatru, la Școala Populară de Artă? Hai și noi!

Eu aveam, deja, o importantă carieră artistică școlară, am avut mereu profesori cu gustul spectacolului. Pe scena din holul școlii elementare 30 fete (azi Liceul de informatică) transformată într-un fel de ateneu popular, dna Ciudin, profesoara de gimnastică, organiza somptuoase serbări, cu mare succes de public. Într-o clasă alăturată, Mami în chip de creatoare de costume și cabinieră principală, cu teancuri de haine, funde și ace de siguranță, stătea pregătită să mă schimbe în 30 de secunde, căci figuram în toate numerele programului, de la cor la dansuri, gimnastică ritmică sau piese de teatru. Îmi făcuse o pijama ca o rubașcă cu nădragi bufanți, o căciulă cu fundul de saten și cizme roșii cu care tropăiam îndrăcite cazaciocuri, într-un montaj muzical literar după Pușkin, printre lebedele gătite în rochii de tifon și ciocuri galbene de carton, străluceam ca un star în vestmântul meu de prinț cu mantie de catifea cu arabescuri aurii, pană de struț și cuțitul de tort cu mâner de argint atârnat la brâu.

Am continuat să joc travestiuri chiar și la liceul de artă, deși aveam colegi aproape bărbați. Profesorul de română Șapse Sebastian (răspândise un zvon că ar fi văr cu marele scriitor) ne purta în turneuri duminicale pe la fabrici și uzine, de unde agoniseam pentru școală planșete, bănci și șevalete. De la I.O.R. ne-am ales cu un epidiascop, care mai era încă în funcție când, după ani, copiii Ioanei au învățat istoria artelor cu același profesor, Nicolau Marin Golfin, zis Guguloi.

Într-o duminică, aveam febră mare, Bebe, mătușa mea cu ochi albaștri, văzându-mă cu geamantanul pregătit pentru deplasare, m-a compătimit:

– Sărmana fetiță, cum trebuie ea…

– Poate că ei nu-i place, a mormăit Ioana.

Am făcut și un grup muzical specializat în muzica popoarelor, patrufetițe și Done (reputatul grafician de azi, Done Stan, ultrapremiat, în țară și în lume), un băiețel cu genunchii zdreliți sub pantalonii scurți din stofă de palton, subțire ca un sparanghel deși purta maiou, cămășuță în pătrățele, vestă de lână și sveter sub puloverul bleu cu fermoar la gâtuț, într-atât de naiv încât pusese pariu cu mine că turnul din Pisa a fost construit gata înclinat. Cântam Guatemala tiera linda, Tanahaircu Indonezia sau Bella ciao, ciao, ciao până când sopranului a început să i se schimbe vocea și prins să ragă ca un măgar. Am încercat fără el, dar am fost huiduite: D O N E, Dooone , să vină D O N E!!! așa că a fost reprimit în ansamblu dar ca mim, mișca din buze fără glas.

Deci, când mi s-a propus să merg la admitere, am acceptat imediat. Direct de la școală, fără să anunț acasă, am ajuns pe Batiștei într-un local mare, am bâjbâit pe culoare până la un secretariat unde am aflat, cu tristețe, că dau examen doar unii care făcuseră cursuri de pregătire încă din august. Am mai deschis câteva uși și am dat de un amfiteatru plin de lume, ne-am strecurat înăuntru și ne-am așezat pe două locuri libere, departe una de alta.

Pe scenă a apărut un juriu: Maestrul Bumbești, un bătrân frumos cu chică albă și șal lung de mătase, o secretară cu un braț de dosare și un june înalt și volubil.

– Cine mai e pentru examen să dea din mână-n mână numele pe un bilet. M-am obrăznicit și am trimis și eu o fițuică.

Au început să se perinde pe scenă aspiranții, adulți de toate felurile, vorba cântecului muncitori și țărani, cărturari și ostași, recitau cu trăire intensă poeme de A. Toma sau Maria Banuș, versuri mobilizatoare însoțite de gesturi elocvente, inimă, cer, adâncuri, viitor…

Mă uitam cu gura căscată, când m-am auzit chemată. M-am strecurat printre genunchii oamenilor și m-am cățărat pe scenă. Un fior de voioșie s-a simțit când m-am prezentat, când am spus cum mă cheamă, câți ani am și la ce școală umblu.

– Ce-ai pregătit ?

– Păi, nimic…

– Atunci, ce știi?

– Orice.

– Zi ceva !

– Ăăă… Regina Ostrogoților de George Coșbuc.

Mi-am potrivit un glas de bas-bariton, tabagic și lugubru:

“Jalnic vâjâie prin noapte

Glasul codrilor de brad,

Ploaia cade-n repezi picuri,

Repezi fulgerele cad.

……………………………………..

Și râdeai că lumea plânge

Când de barba lui căruntă

Spada ți-o ștergeai de sânge, etc…etc…”

și am încheiat în trombă. O liniște stupefiată s-a întins peste public.

– Mai zi altceva!

Mi-am potrivit alt glas, subțirel și sprințar și am povestit-o pe Fatma, frumoasa fată / A marelui Ben Omer califul din Bagdad. Cu Nin Musa, rob din Yemen.

Am terminat cu mânuța la gură:

“Acesta-i? Și fata se-apleacă puțintel

N-a fost acesta, tată, să nu lovești în el!”

Mare veselie s-a stârnit în sală când am întrebat dacă am nevoie de acordul părinților…

Secretara a anunțat că rezultatele se dau la pauză și junele volubil a început un expozeu despre teoria teatrului după Stanislavski: Munca cu sine însuși în procesul de trăire scenică.

Mă uitam cu respect la cursanții care scriau pe genunchi cu mare sârg, eu caiet nu aveam, ascultam și nu înțelegeam nimic.

În pauză, s-au afișat 7 admiși cu mine cap de listă.

La un asemenea succes, m-am simțit obligată să stau și la ora următoare: Munca cu sine însuși în procesul de întruchipare.

Am ajuns acasă pe la 10 jumate, plină de mândrie cum intrasem eu la Facultatea de Artă Dramatică.

– G U R R A! Nici vorbă, vezi-ți de școală!!

Pe la Crăciun, ne-am dus la Teatrul Armatei cu profesorul de istoria artei, Nicolau Marin Golfin, zis Guguloi, se juca “Vlaicu Vodă” la care dânsul fusese consilier. Așteptând în hol, mă vede Maestrul Bumbești, cu plete albe, șal lung de mătase:

– Ce mi-ai făcut, duducuță, ai dispărut!

– Păi, nu m-au lăsat de-acasă…

– Eh, nu te-au lăsat de acasă, a repetat, înduioșat, maestrul.

Și, uite așa a pierdut teatrul românesc o nouă, virtuală, Bulandra…

***

Într-o vară, la Vama Veche, un înotător speriat s-a trântit pe nisip murmurând rușinat:

– Am auzit, în larg, niște sirene schimbându-și rețete italienești de vinete…

În largul mării, vorbele se aud altfel, răsună și se răspândesc pe suprafața apei când e lină, se ascund ori se afundă în valuri, se rostogolesc către mal sau se întind către orizont după cum bate vântul, se ridică și coboară în altă parte, răsturnate din cer. Spun asta dintr-o vastă experiență, căci noi eram sirenele, eu cu Mia, sau cu Dana Borșan, pianista cu același nume, sau cu Lala, profesoară de franceză și bunică. Noi facem lungi șuete înotând până departe, de se vede capul Caliacra și malul românesc până la Saturn. Ca să nu avem discuții, ne înscriem într-un caiet la Salvamar cu nume, adresă și cod numeric personal, că, adică, ne înecăm pe proprie răspundere și să nu vină să ne salveze cu forța.

Într-o zi din vara asta, vorbele răsunau metalic, cu ecou. M-am pornit să recit “Regina Ostrogoților” cu glas cavernos:

“Jalnic vâjâie prin noapte

Glasul codrilor de brad…

…E regina ostrogotă

Dar în turn aici e roabă….

….

In tacerea din odaie

Intră cruntul Theodat…

….

Și-a nvârtit pumnalu-n carne

Ca să scurgă viul tot….

….

Și pe clțuroasa stâncă

Ho-ho-tind a-mpins cadavrul

În prăpastia adâncă!”

….Și, și. Blanc! Cum e mai departe? Cum? Mă chinui pe mal un timp, nimic! Dau telefon acasă, ca în copilărie. Când nu știai cine a învins la Trafalgar sau cum îi zice la dovlecel pe franțuzește, dădeai telefon acasă. Răspunde Ioana.

– Ia zi, cum se termină “Regina ostrogoților”?

– Jalnic vâjâie prin noapte…

– Nu, nu începutul, după ce o aruncă în prăpastie pe Amalasunda..

– Stai, că nu pot chiar așa! Te sun îndată.

– Țrrr.

“Surd vuia prin codri vântul, brazii se-ndoiau de vânt…..urlet de mormânt…negrele blesteme… haotic…țara toată… tot poporul ostrogotic…stop, și… Și… blanc!”

Întreb pe unul, pe altul, în stânga în dreapta, trezind stânjeneală printre intelectuali:

– Tu știi, cumva, cum se termină “Regina ostrogoților”? Nimic!

Ne întoarcem la București și aflu în poșta electronică situl www.dacoromanica.ro cu toată literatura română scanată.

Ia să vedem, G. Coșbuc, “Balade și idile”, hopa și REGINA OSTROGOȚILOR. Îmi apare pagina cu ortografia secolului 19 :

“…Țara toată, tot poporul ostrogotic.

Theodat, tu râzi, dar moarta

Cea lipsită de sicriu

Își va răscula poporul

Să te sfâșie de viu!!!”

În sfârșit! Măi, să fie, cum am aflat eu asta tocmai acum, după referendum, când suntem mobilizați de la televizor, din stradă, de pe uriașe bannere, tot poporul, țara toată, să ne sfâșiem de viu tiranul. Cine a zis că istoria se repetă?!?