Proze-lițe (VII) Epava/ de Anamaria Smigelschi

În noaptea vântoasă de 19 februarie 1981, cam la 850 de metri în larg, în dreptul ultimelor case din Vama Veche, s-a înțepenit de fundul stâncos AKRA AKTION, navă comercială sub pavilion grecesc, încărcată cu sârmă de la Brăila. Echipajul a fost salvat cu helicopterul, iar vasul părăsit cu totul, de asigurat ce era…

Adevărată mană cerească pentru localnici! S-au pus pe agonisit, cărau la țărm veselă, motorină, paturi, scaune, cearceafuri și prosoape, cercevele și uși, marmite, grupuri electrogene, podele, buloane, până când nu a mai rămas chiar nimic de luat. În ’86, când am început eu să desenez la plajă, ajunsese o carcasă de tablă ruginită, ruptă în două, împodobită cu scoici și alge, partea din față cu prova, puntea de comandă, albă, cu două coșuri și treimea din spate, desprinsă, ce se înclina și se depărta în fiecare an.

În zori era ca o umbră palidă, un vas fantomă prin pâcla dimineții, la prânz parcă se ridica mai înaltă și chiar înainta, în lumina roșie a apusului strălucea fosforescentă, iar în cărarea luminoasă a lunei pline se desena neagră, cu contururi tăioase.

Din curtea plină de sezoniști a lui Bugiulescu, unde mă instalam și eu pe câte șase-șapte săptămâni, marea, în toată lățimea ei de la nord la sud, cuprindea zarea deasupra gardului dobrogean zidit din pietre colțuroase lipite cu lut, protagonist în filmele Zodia fecioarei și Viața lui Paul Celan.

După baia de după-amiază și plimbarea de seară pe poteca de pe buza falezei până la vechea cherhana, mă instalam în șezlongul meu alb, însemnat cu un A mare, roșu, cu toți copiii curții cățărați pe mine, de la cei mai mici, Maria și George Bănică, la fetițele de opt-nouă ani, Dana și Lara, una aurie și cealaltă ciocolatie, până la Ioana de 14 ani, stânjenită și indecisă dacă este de la copii sau de la oameni mari…

Hai! Adică: zi!

Cu ce să zic?

Cu un pepene și cu o țigară, comanda George.

Sau cu doi morcovi petrecăreți, sau cu ce vrei tu!

Începeam niște povești nemaipomenite cu aventuri mirobolante și personaje fantastice care treceau cu ușurință de pe un tărâm pe celălalt. Câteodată, când acțiunea devenea deosebit de palpitantă, simțeam cum se liniștește întreaga curte, conversațiile și bridge-urile se întrerup, zarul tablelor tace și o atenție generală mă înconjoară.

Cele mai gustate povești erau cele cu epava.

Acolo, sus pe punte, stă un Șanticler, are o beretă cu pană de struț și o pelerină de catifea violet prinsă într-o sponcă strălucitoare de malahit. Pune palma streașină la ochi, se uită la noi cu privirea-i de șoim și hotărăște un bal cu artificii pentru deseară la orele 23,45. Treisprezece pirogi se aștern pe nisip în dreptul cazematei, noi, gătiți cu ce avem mai elegant, cu buzunarele pline de fructe galbene din corcodușul din mijlocul curții, plutim spre corabie pe covorul de argint aruncat de luna plină pentru această ocazie. Plătim biletul de intrare cu corcodele (5 pentru copii și 10 pentru adulți) și ne cățărăm pe frânghii de mătase cu trepte din cristal transparent. Pe punte – muzici, dansuri, bucate împărătești (aici fiecare contribuie cu propuneri…). Altă dată plecăm cu corabia trasă de optsprezece delfini și ajungem la Singapore imediat ce am trecut de Capul Caliacra, sau poate facem o răscoală pe vas că ne-a dat la masă orezul prea răsfiert, îl legăm pe Șanticler și-l silim să-l înghită pe tot, fără apă și fără Ketchup…

La băile din asfințit, împreună cu Ancuța, alias Theodoros Pufinas, ne scufundăm și împroșcăm ca “sirenili, sirenili, spaima marinarilor din Marea Roșie” și ne uităm cu jind la epava din larg la care nu putem ajunge că nu ne lasă grănicerii (poate doar Paco, băiatul lui Francois Pamfil, că e prieten cu dânșii).

În vara lui 1990 hotărâm: GATA, Europa și-a deschis porțile, grănicerii nu mai au nici o putere, a venit clipa să înotăm până la corabie! Într-o după-masă pe la cinci, ne ducem la mal pline de hotărâre, un soldat de pe cazemată ne strigă ceva ce nu înțelegem, fiindcă bătea vântul dinspre larg, ne lăsăm boubou-rile și papucii pe nisip și ne aruncăm în apă.

Pe măsură ce ne apropiem, epava crește, crește, emoția ne furnică, ajungem la zece metri de fierotenia neagră și uriașă, valurile se fărâmițează pe suprafața zgrunțuroasă.

– Hai să-i dăm ocol, face Ancuța, lacomă și temerară ca orice adolescent.

– Altă dată, de acum putem veni când vrem, zic și mă întorc către uscat. Dinspre țărm, o ambarcațiune cu ramele în vânt ca un enorm păianjen se apropie vertiginos.

– Doamne !! Ăștia vin după noi !!

E o barcă cu doisprezece soldați înarmați cu douăsprezece vâsle lungi de cinci metri, la prova, un gradat se apleacă peste bord, răcnind:

– Sunt maistrul militar principal Predescu Constantin, de ce paștele mamelor voastre nu răspundeți la ordin ?

– Păi, că… nu am auzit, n-am văzut, că… noi am vrut…

– Puneți mâna și vă agățați de bord să vă tragem la mal !

Cu gheruțele înfipte în lemnul cătrănit și cu fundurile dolofane săltând deasupra valurilor înspumate, ascultăm, rușinate, cum maistrul militar principal Predescu Constantin ne suduie în continuare:

– Mă mir de dumneavoastră, doamnă, că de copilu’ asta n-am ce să zic, dumnezeii mă-sii de treabă …

Îmi dau seama că omul e, mai de grabă, îngrozit decât furios, răcnește la noi ca să se descarce. În vechiul conac părăsit din câmpul de scaieți se instalase, de curând, o unitate militară de artilerie, aduceau cu camioanele recruți de prin diferite cazărmi și făceau exerciții de tragere. De pe țărm spre mare. Dacă nu ne vedea la timp, două exaltate ținte mișcătoare…

Asta ne striga soldatul de pe cazemată!

– Gata ! Gata, nu ne mai certa, plătesc amendă, fac pușcărie, dar liniștește-te!

La mal descopăr că, drept penalizare, ne dosiseră hainele. După o zgomotoasă târguială, ne înapoiază halatele, dar nu papucii și, încadrate de doi soldați înarmați, ne mână, desculțe, peste maidanul cu ciulini.

– De unde sunteți, întreabă unul dintre soldăței.

– Din București!

– Ăți fi de-ai lu Rațiu! Auzise sărăcuțul cum au venit țărăniștii din America să bage dihonia în țară…

Ancuța, plină de înțelepciune, îmi șoptea:

– Anamaria nu te enerva, nu te enerva!…

Mie însă îmi venea să râd de ridicolul situației: Iată cum au fost arestate două sezoniste nedisciplinate și cum au fost rușinate în fața Apărătorilor Patriei!

În ograda fostului conac-

școală-cantină era aliniată o companie de 62 de soldați și un gradat, defilăm prin fața lor și intrăm în clădire. Înăuntru, cu spiritul meu alert de spion mancat, notez: o fereastră joasă și lată de 3,20 m prin care se vedea tot orizontul, cinci fișiere de tablă gri, un aparat cu butoane, cadrane și microfon, un ziar mototolit cu resturi de pui fript și o sticlă de bere, goală. Ne iscălim într-un registru cu nume și prenume, pentru ca maistrul militar principal Predescu Constantin să poată justifica de ce nu s-a ținut exercițul de tragere din ziua de 28 iulie 1990 orele 17 și primim înapoi papucii.

– Acum m-am lămurit eu cam cum e cu poveștile tale, declară Ancuța printre ciulinii înalți și foșnitori, încălțată, de data asta.

Anamaria Smigelschi, născută în 1938, al patrulea copil dintr-o familie specială,
tatăl, arhitect, fiul pictorului ardelean de origină poloneză Octavian Smigelschi și mama, italiancă venită în Romania prin căsătorie, soția lui Ion Alin Gheorghiu, este artist plastic-grafician, posesoare a numeroase premii naționale și internaționale, autoare a opt cărți pentru copii și ilustratoare a nenumărate altele. Trăiește și lucrează în București.