Proze-lițe (VIII). Labirinturi/ de Anamaria Smigelschi

LABIRINT-uri s.n – Construcție cu un mare număr de camere și galerii, în care orientarea este foarte dificilă, dedal. ( DEX )

Legenda spune că arhitectul Dedal a fost însărcinat de către regele Minos al Cretei să construiască un palat pentru Minotaur, fiul său cel monstruos. Ca răsplată, după ce a creeat labirintul, arhitectul și cu fiul său, Icar, au fost zidiți înăuntru, dar au reușit să scape lansându-se peste mare cu aripi de ceară. Icar, mai temerar, ca toți tinerii, s-a ridicat în zbor prea aproape de soare, aripile s-au topit și el, bietul, s-a imortalizat ca prima victimă a aviației. Tezeu, trimis în labirint să se lupte cu Minotaurul , a găsit calea de întoarcere urmând firul dăruit de Ariadna, iubita sa. Dupa ce au fugit împreuna, drept recunoștință, a părăsit-o în insula Delos. Plină de fapte bune mitologia asta!

*

Vorbesc ieri cu Ria la telefon. Cu un glas lipsit de vlagă îmi povestește cum s-a rătăcit două ore prin spitalul Elias, căutând ortopedia.

– Mergeți drept înainte, apoi prima la dreapta, coborâți două etaje, luați coridorul pe mâna stângă și la ușa glisantă mai întrebați… Când era, deja, la capătul puterilor s-a auzit strigată pe nume. Un înger cu chipul lui Bebe G. în baston, târând un picior din șold și din genunchi, i-a declarat că tocmai de acolo vine, și că să se ducă liniștită acasă că vorbește el cu asistenta șefă.

Am petrecut și eu, în urmă cu mulți ani, câteva zile în spitalul Elias. Am ajuns noaptea, am fost plasată într-un salon cu mai multe doamne adormite, nu cunoștem pe nimeni, nu știam cam pe unde mă aflu. În seara următoare mă plimbam, întristată, pe culoarul pustiu, când, o persoană, total necunoscută, în halat de molton bordo, mă întreabă dacă vreau să merg la cinema.

– Unde ?

– Au aici o o sala de spectacole și, o dată pe săptămână, dau un film pentru pacienți.

M-am luat după dânsa, am coborât câteva etaje, am parcurs un lung culoar în unghi drept și, cu un lift de servici, am ajuns la subsol. Călăuza mea era foarte vioaie, hotărâtă și, în mod vizibil cunoștea bine locurile. Am mai străbătut doi-trei km prin niște ganguri cu țevi pe tavan, am ieșit la lumină într-un hol și de acolo, pe o ușă maro, am plonjat în beznă. Pe bâjbâite, mi-am găsit un loc departe de însoțitoarea mea.

Filmul începuse, un film de dragoste cu Florinda Bolkan și Omar Sharif. Ea, o frumoasă și sofisticată doamnă bogată, el, jurnalist contestatar într-un stat cu regim totalitar, un fel de Muntenegru. Dragostea lor pătimașă se întrerupe prin arestarea lui. Exilul pe o insulă înconjurată de sârmă ghimpată, gen Alcatraz, tratamentul la care sunt supuși bieții luptători pentru libertate amestecați cu criminali și borfași de rând, bătăile cu capul în jos, stropelile cu furtunul, sângele pufnind pe nas și urechi, totul e detaliat cu amănunte hiper realiste.

De la o vreme simțeam că vreau, că trebuie să plec. Dar nu știam cum o cheamă pe partenera mea ca s-o pot striga, nu știam pe unde să ies, nu știam calea de întors acasă. Am stat mai departe și am văzut cum trec anii, cum Florinda Bolkan face disperate apeluri la poliție, la ministerul de interne, la președinție ca să-și poată vizita iubitul și în timp ce primește la nesfârșit refuzuri ea își deșiră, plângând, toate rochiile cu care fusese admirată de EL și țese din ele o frumoasă pătură de mohair cu dungi late roz și turcoaz. Când, în sfârșit, după vreun deceniu, lucrarea este lungă de 2,80 metri, primește aprobarea. Atunci, la prova unei ambarcațiuni cu motor, cu părul în vânt și pătura pe umăr, se apropie de insulă în timp ce toți deținuții, cu degetele crispate în ochiurile gardului de sârmă, cu ochii holbați și gurile băloase scandează: F E- M E -I -A- A- A…

I-l aduc pe bietul Omar Sharif, i-l așează în față, pe un scăunel, dar bietul ziarist, luptător pentru înalte idealuri, total îndobitocit de atâtea bătăi, n-o recunoaște, stă bleg cu, vorba aceea, fruntea-n piept ca o statuie. Ea îl mângâie, îl învelește cu pledul de mohair în dungi și se depărteză, cu ochii în lacrimi, pe aceeași motonavă, la pupa, de data asta. În timpul acesta, în spatele gardului de sârmă, deținuții, dezlănțuiți, sfâșie și deșiră frumoasa țesătură luând fiecare, cu un rânjet sălbatic, câte un capăt de lână.

Când lumina s-a aprins m-am văzut într-o mulțime de oameni în pijamale dungate și halate de molton bordo care se ridicau în tăcere și, cu capetele plecate, se îndreptau spre ieșire.

La vreo doi metri mai în spate îl văd pe Adrian D., fost coleg de redacție, atât de fără speranță îndrăgostit de mine încât, suprem act de îndăzneală, în stare de ebrietate, la telefon și în miezul nopții, îmi ceruse iertare că există. Nu mi s-a părut potrivită o întâlnire, după ani, în circumstanțele date, așa că m-am fofilat dând din coate și înghiontindu-mă am tulit-o, gâfâind, la întâmplare. Am rătăcit ore prin măruntaiele spitalului adormit, pe la calorifere, pe la etuve, porți de tablă lăcătuite, cazane de zmoală clocotind, culoare și scări pustii până când, o soră de noapte fără somn m-a descurcat de am ajuns în pătuțul meu primitor, legănată de sforăielile liniștitoare ale tovarășelor de salon.

*

Dacă vizitezi ruinele palatului din Cnossos, generatorul legendei labirintului, din loc în loc, câte un mare avizier din tablă îți arată , în culori, planul construcției și o bulină roșie, prietenoasă, te lămurește: EȘTI AICI !

Anamaria Smigelschi, născută în 1938, al patrulea copil dintr-o familie specială,
tatăl, arhitect, fiul pictorului ardelean de origină poloneză Octavian Smigelschi și mama, italiancă venită în Romania prin căsătorie, soția lui Ion Alin Gheorghiu, este artist plastic-grafician, posesoare a numeroase premii naționale și internaționale, autoare a opt cărți pentru copii și ilustratoare a nenumărate altele. Trăiește și lucrează în București.