Proze-lițe (XI). Casus belli/ de Anamaria Smigelschi

Mamaia Sat, deceniul 7, un sat dobrogean pe malul mării, fără stil, fără gară, fără autobuz, dar cu o cișmea, un magazin sătesc și o cârciumă, două străzi încrucișate!

Dar lumea care venea aici!… Ce lume aleasă… Actorii Ionescu Gion, Dodi Caian, Micheta Juvara, arh. Cezar Lăzărescu, Modest Morariu, Petre Stoica, Chirnoagă, Mia Morogan și Victor Ciobanu, noi…

Gazdele ne cunoșteau pe toți și trăiau în timpul iernii cu cancanurile ce răzbăteau până acolo de la București, cu emoția revederii și a surprizelor care aveau să se arate.

De la Mamaia erau 4 km. pe care trebuia să-i faci descurcându-te în vreun fel, la plecare te ducea, de obicei, Petrică grădinarul cu căruța lui.

Am descins, o dată, în poartă la Coana Marioara în taxi, gătită de oraș, cu tocuri. O curiozitate trepidantă le-a cuprins pe gospodinele ieșite pe la porți.

– Domnu Alin, cu una!

– A, nu, eu mă duc să văd, zise Alexandrina Suliman. Dar când se apropie îndeajuns, strigă dezamăgita: e Anamaria!

Nu știu ce o fi cu mine că, pe unde mă duc, toată lumea îmi spune pe nume, poate li se pare îndeajuns de lung ca să nu mai fie nevoie vreo Doamnă (doar Petrov, paznic de noapte la pompă îmi zicea Coana Maria)

Domnul Alin și Anamaria!

Veneam, adică, la mare, dar Alin mai mult la baltă stătea. Se scula la 3 noaptea și pleca pe Siut Ghiol la pește, venea la plajă de abia pe la 10, își făcea de lucru până pe la 12 desenând, făcând sirene sau ceasuri de nisip. Pleca grăbit să-și pregătească sculele că pe la două era din nou la pescuit până la înnoptat. Dădea “la fix”, la pompa lui Petrov plantată în canionul de lut rămas după ce vechiul canal Dunare-Marea Neagră fusese lăsat în părăsire, sau din barcă cu vreun localnic, de obicei Nea Cristache, paznicul de vânătoare, care era atât de gras, că avea nevoie de nădragi pe comandă și se scufundase podeaua cârciumii cu el, de-a trebuit să se aducă o macara de la Năvodari ca să-l tragă afară.

Apoi, Alin și-a cumpărat de ocazie o barcă pneumatică neagră plină de petice care, de la prima încercare, a dat în primire. Dusă în triumf de scutierii săi, Sile și alți patru băieței, prin soarele fierbinte al amiezii de iulie, s-a dezumflat cu un țiuit jalnic înainte de a fi lansată la apă. I-am tot aplicat petece calde (eu întotdeauna asigur asistența tehnică) până când și-a luat o barcă adevărată, un sicriu din lemn și tablă vopsit în roz. După ani de zile, când Mamaia Sat s-a schimbat în altceva, când cârciuma a devenit “Hanul piraților”, cu program artistic și stație de autobuz, când pe ulițe au început să apară cuconițe cu pantofiori și poșețică, Marele Maestru și-a scufundat barca în cadrul unui trist ceremonial, umplând-o cu pietre.

Eu prăjeam toată ziua la pește, iar seara, la cârciuma lui Pricop, veneam cu cratița vârfuită și încingeam puternice chefuri cu vinul casei și conversația clienților.

Într-o seară, Pavel Popescu ne-a povestit, pentru a nu știu câta oara, extraordinara întâmplare a prietenilor săi, cneazul Mișa Gentemirov și vulgarul Grișa Kalmâk.

“Mă duc, Pavel Pitrovici, cu acest energumen de Grișa Kalmâk la Ambasador, ne așezăm la o masă și lansăm comanda. Pe ușă intră un domn elegant însățit de o splendidă făptură și trec pe lângă noi. Până să bag de seamă, acest nenărăcit întinde mâna lui spurcată și o ciupește de cur. Doamna țipă, iar domnul se întoarce, revăltat, către noi. Atunci, îngrăzit, îl recunosc! Pavel Pitrovici, era Ambasadorul Franței! Îți dai seama, Pavel Pitrovici?Putea să fie un casus belli! Ce puteam face? Mă ridic, salut și zic:

-Monsieur, au nom de la République Populaire Roumaine, je vous demande pardon!

-Ah, zice el, si c’est au nom de la république, alors j’accepte! Îți dai seama, Pavel Pitrovici, am rezălvat un casus belli !!!

A doua zi în barcă, Alin într-un capăt, Nea Cristache în celălalt. La Alin liniște totală, la Nea Cristache pește după pește. Schimbă ei locul, mai la stuf, mai în larg, la fel. Alin din ce în ce mai nervos, Nea Cristache din ce în ce mai stânjenit.

– Ăsta e un casus belli, pufnește Marele Maestru.

– Nu e ce spuneți dvs. Domnu Alin, e albitură de aia…

Seara am făcut saramură de casus belli. Și tot curățind la casus belli, tot prăjind la casus belli, mi s-a făcut atât de rău, încât pot spune că de atunci nu mai sunt de loc afemeiată după pește.

Anamaria Smigelschi, născută în 1938, al patrulea copil dintr-o familie specială, tatăl, arhitect, fiul pictorului ardelean de origină poloneză Octavian Smigelschi și mama, italiancă venită în Romania prin căsătorie, soția lui Ion Alin Gheorghiu, este artist plastic-grafician, posesoare a numeroase premii naționale și internaționale, autoare a opt cărți pentru copii și ilustratoare a nenumărate altele. Trăiește și lucrează în București.