Proze-lițe (XXV). Lipsa de comunicare/ de Anamaria Smigelschi

E sfânta Maria mică, mâine e sfânta Ana.

E într-adevăr onomastica mea după cum o adeveresc numeroasele telefoane drăgăstoase. Sunt sub puternica influență a unei informații de aseară de la TV. Se pare că, în urma unui sondaj făcut de Reader’s Digest, Bucureștiul este socotit penultimul oraș din lume la capitolul politețe, doar Bombayul e în urma noastră. Probe:

1. Mulțumesc vânzătorii cumpărătorilor?

2. Ținem ușa următorului călător?

3. Ajutăm trecătorul care și-a scăpat catrafusele pe caldarâm?

De lene să merg pe jos, slăbiciune condamnabilă, traversez la piața Domenii să iau autobuzul pentru o stație. Când vine 300, lumea se aruncă, vioi. O bătrânică, așezată pe treapta unui magazin, ridică, cu un glas surd, brațele, ca să fie ajutată să se ridice. Are o sacoșă voluminoasă și fața tumefiată cu un pansament gros și sângeros peste nas. O apuc de mâini și o pun, cu greutate, pe picioare, dar autobuzul pleacă, nepăsător.

– Acum mai aștept jumate de ceas, mormăie supărată și dă să se așeze la loc.

– Unde trebuie să ajungeți, numai 300 e bun ?

– La Piața Romană.

Hotarăsc, în mintea mea, că vine de la spitalul Elias unde i-au pansat nasul după ce se împiedicase în trotuarul gondolat de rădăcinile teilor patriarhali din parcul Domenii și că acum se duce spre casă.

Stația autobizului e înghesuită între taxiuri.

– Haideți că vă duc eu cu mașina!, și o târăsc până la prima staționată. Șoferul cam strâmbă din nas când o înghesui înăuntru cu sacoșă cu tot, dar respiră, cred, ușurat când mă urc și eu în față.

– La McDonald’s mă așteaptă cineva, mai zice și mulțumește cu căldură.

O cobor și o sprijin de gardul grădinii, îi pun sacoșa alături, dar nu am timp să văd dacă apare careva, căci staționăm în drum cu portierele căscate.

La întoarcere, aproape de unde am plecat, șoferul, țâfnos, comentează că nu-i mai ține Dumnezeu pe acasă, că se înghesuie de dimineață pe unde nu te aștepți, mama lor de pensionari. Îl mustru cu blândețe, amenințându-l cu o bătrânețe neputincioasă și jalnică. Când să plătesc, descopăr că nu am mărunt, el nu are rest, așa că mă costă cursa 30 lei în loc de 14.

Stau la vizită cam trei ceasuri la Jeana, o prietenă vârstnică și răsfățată, pe care o aburesc antireumatic, cum s-a exprimat tânărul dr. Munteanu, cu o injecție de algocalmin plus ketonal.

Spre casă, traversez din nou piața Domenii și, lângă tarabele cu fructe de import, așezată comod pe un scănel, cu o cutie de plastic de unică folosință în poală, deschizând cu atenție un pachet de pâine feliată, o văd pe bătrânica mea, cu sacoșa și nasul ei pansat.

Sfântă Marie cea plină de har, de ce nu mi-ai atras atenția că ar fi fost mai bine să o întreb câte ceva despre viața ei și, poate mai nimerit, să-i dau ei ăia 30 lei…