Psihologiile românilor/ de Ziarul de duminică

Aurora Liiceanu – Valurile, smintelile, păcatele. Psihologiile românilor, Editura Polirom

Probleme în relațiile de cuplu sau la locul de muncă, dificultăți în educarea copiilor, conflicte cu vecinii… Românii obișnuiți se confruntă cu numeroase probleme, și de cele mai multe ori își spun fără rezerve povestea, fie în speranța că vor primi o soluție, fie doar pentru a-și vărsa oful. Aurora Liiceanu i-a ascultat atît pe bucureșteni, în cadrul unei emisiuni de tip hotline, cît și pe cei din mediul rural, la ei acasă, în satul Surani. Subiecte tabu, obiceiuri, credințe și superstiții, toate se regăsesc în poveștile celor intervievați, pe care autoarea le analizează în încercarea de a clarifica modul în care oamenii de rînd percep și se confruntă cu obstacolele vieții.

Din cuprins: De-ale tinereții valuri; Eroismul iubirii și dezastrul ei; Mamele: copiii noștri și copiii altora; Pasiuni nepermise, mirajul străinătății; Iubitele și nevestele de străini; O copilărie oropsită naște ambiții mari; Femeia în trei etape: discreția schimbării; Ce-și dorește o fată de la țară.

Aurora Liiceanu, doctor în psihologie, a lucrat în cercetare și a predat psihologie la diferite universități din București, dar și la UQAM (Canada) sau EHESS (Franța). În prezent, este cercetător senior la Institutul de Filosofie și Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru” din cadrul Academiei Române. De aceeași autoare, la Editura Polirom au mai apărut: Rănile memoriei. Nucșoara și rezistența din munți (2003, 2012), Prin perdea (2009, 2012), Rendez-vous cu lumea (2010, 2012), Patru femei, patru povești (2010, 2011), La taifas (2010, 2012), Viața nu-i croită după calapod (2011), Cuvinte încrucișate (2012), Supuse sau rebele. Două versiuni ale feminității (2013), Legături de sînge. Povestea Ioanei (2013) și Soacre și nurori. La cine este cheia? (2014).

Iată un eșantion din cartea de față:

Frumusețea ca meserie (avantaj) și erotismul
 

O privire rapidă aruncată reclamelor, mai ales TV, evidențiază faptul că femeile trebuie să fie frumoase sau gospodine. Asociațiile detergenți – femeie – cămașă de bărbat sau tricou/rochiță de copil și accentul pus pe chinurile pe care un guler de cămașă bărbătească le aduce femeii apar frecvent. Problema frumuseții e însă diferită. Concursurile de „Miss“ sunt televizate, iar presa anunță cu mândrie națională că, după ce a fost desemnată cel mai bun manechin din lume, „Valentina Pelinel are șansa să o detroneze pe Claudia Schiffer“ (Evenimentul zilei, 23 iulie 1997). Mai mult decât atât, o societate de pază a organizat o selecție de personal (bărbați), menționând în anunț „aspect fizic plăcut“, ceea ce indică faptul că unda frumuseții se întinde treptat și către sexul opus.
Frumusețea oferă oportunități incontestabile și, în anumite meserii, ea este esențială. Meseria este chiar frumusețea însăși. Pentru acest lucru au apărut aparate sofisticate și o armată de experți care fac tot posibilul ca dintr o drăguță să scoată o adevărată frumusețe. Încet încet se obișnuiesc și părinții:
„Am o fiică, nu zic, frumoasă. Are doar 16 ani și se ocupă numai și numai de actrițe, mode și lucruri de astea. Vrea să se facă manechin. E înaltă și drăguță. Nici nu învață prost. Eu am zis măcar stewardesă, dar ea nici nu vrea să audă. Tot vorbește cu colegele ei despre asta. Nu știu ce să zic. Sigur că e bine să fii frumoasă, dar să fie și serioasă. Lucrurile s au schimbat. În fine… Și apoi ce face mai târziu, că n o să fie manechin toată viața…“.
Societatea noastră descoperă cultura corpului și importanța aspectului fizic nu numai pentru optimizarea aranjamentelor de viață, ci și pentru succcesul profesional. În relațiile interpersonale, aspectul fizic agreabil, adăugat altor atribute, este o condiție a calității lor. După cum s a văzut mai înainte, importanța grupului de apartenență este mare la vârsta adolescenței.

Valorile tinerilor sunt înțelese mai ușor de cei de vârsta lor decât de părinți. Acest lucru îi face să comunice, în privința anumitor aspecte ale vieții, mai satisfăcător cu cei de o vârstă. Uneori însă influența grupului poate fi preluată fără simț critic, ajungându se la situații dificil de rezolvat și, mai ales, grave:

„Fiica mea are 16 ani și a făcut o cură de slăbire pentru că, zice ea, toate fetele se puseseră pe slăbit. Parcă intrase o nebunie în ele. Unele s-au mai lăsat, dar ea a continuat și acum a slăbit 29 de kilograme. Este bolnavă, nu mai mănâncă deloc, doar câte ceva, puține fructe, și eu trebuie să stau cu ea la masă să o forțez să mănânce. Am fost la doctor, la psiholog, nici nu mai știu ce să fac. Are 1,73 și 49 de kilograme, dacă nu o mai fi slăbit între timp. Nici nu poate învăța în halul ăsta. A rămas cu școala într o situație cumplită. Este repetentă, cocoșată, îi ies oasele prin haine, iar dacă stă singură să mănânce, își ascunde mâncarea în haine. Deja cred că este o boală psihică. Prietenele ei, zic eu, numai prietene nu i sunt. Ele își văd de treabă, iar ea este la pământ. Totul a pornit de la un pariu, dar acum nu se mai oprește“.
În filmele cu femei de afaceri, actrițele sunt foarte frumoase. În strânsă legătură cu frumusețea feminină apar însă și erotismul și prostituția.

Telefoanele sau filmele erotice vor exista probabil și în viitor, dar oamenii se vor obișnui între timp cu ele. Tentația inițială va scădea, fenomenul însă va rezista. Părinții adolescenților vor fi mai atenți – o mamă a primit o înștiințare de plată de 26.582.320 de lei în 1996 pentru numeroasele ape¬luri la linii erotice în Antilele Olandeze, Guyana și Chile (Evenimentul zilei, 12 februarie 1996) –, iar soțiile se vor asigura că, la ore târzii, bărbații lor dorm:
„Am 42 de ani și sunt căsătorită de 17 ani, am copii mari și am observat că noaptea soțul meu se uită la filme erotice cu mult interes. Înainte nu erau. Acum stă singur și se uită. Nu vorbim nimic despre asta. În general, eu mă culc târziu, că am multe de făcut, dar nu știu cum să abordez probleme de tipul ăsta. Să mă supăr?“.
În fine, o întâmplare de pe stradă. Pe ușa unui restaurant arab se putea vedea scris: „Angajăm fete la sală, femei la bucătărie“. Anunțul sugerează că persoanele vizibile trebuie să fie tinere, în timp ce acolo unde clienții nu ajung cu privirea, adică la bucătărie, partea feminină poate fi vârstnică. Nu contează, pentru că tot nu se vede. La selecție, probabil, dintre cele tinere urmau să fie excluse cele care nu erau pe placul patronilor.
Scena este scenă, iar culisele, culise. Tinerețea trebuie să fie văzută.