Pur si simplu spuneti-i nu lui Bush

Timp de trei ani, presedintele Americii a promovat un program unilateralist, ignorand toate dovezile care ii contraziceau pozitia si eludand principiile traditionale americane de baza.

Sa luam, de pilda, chestiunea incalzirii globale. Aici, Bush este prin excelenta absent nemotivat. In mod repetat pune la indoiala dovezile stiintifice. (Desigur, palmaresul academic al lui Bush n-a fost niciodata prea impresionant). Pozitia lui Bush e mai mult decat gresita; este o rusine. Intr-adevar, cand Bush i-a solicitat sa examineze problema, Academia Nationala de Stiinte a Americii a pronuntat rasunatoarea concluzie (si singura la care putea ajunge in mod onest) ca efectul de sera e o amenintare. Dar fabricantii de automobile americani isi adora masinile lacome dupa combustibil, iar prietenii lui Bush din industria petrolului nu doresc sa se amestece cineva in actiunea lor de a distruge atmosfera planetei. Asa ca nu a fost nici o schimbare de politica.

In Irak, Bush a promovat, de asemenea, un program unilateralist, spunand ca exista dovezi incontestabile despre legaturile regimului din Irak cu Al-Qaida si ca Saddam are arme de distrugere in masa. Chiar inainte de invadarea tarii, existau probe covarsitoare ca Bush mintea. Tehnologia de detectie a lamurit ca Irakul nu avea arme nucleare, asa cum a subliniat seful inspectorilor ONU, Hans Blix. E posibil ca Bush sa fi citit acele rapoarte, dar ele sa fi fost peste puterea lui de intelegere. E posibil, iarasi, ca el sa nu fi crezut ceea ce a citit. Indiferent cum a fost, politica americana nu s-a bazat pe luarea in considerare a unor dovezi.

De la sfarsitul Razboiului Rece, America este singura superputere mondiala. Si totusi, nu a reusit sa exercite acel gen de conducere care ar fi fost necesar pentru crearea unei noi ordini mondiale bazate pe principii de genul corectitudinii. Europa si restul lumii sunt constienti de aceasta: numai ca nu ei voteaza la alegerile americane. Chiar si asa insa, restul lumii nu e lipsit de putere. Restul lumii ar trebui pur si simplu sa spuna nu.

America nu a castigat inimile si mintile irakienilor, ci le-a pierdut, asa cum a pierdut inimile si mintile majoritatii restului lumii. SUA vor sa-si mentina rolul conducator ca putere de ocupatie, dar vrea ca altii sa incaseze gloantele care acum ii nimicesc pe militarii americani. Nu militarii ONU ar trebui sa poarte raspunderea esecului Americii in a gestiona perioada de ocupare a tarii, astfel incat apelurilor SUA la sprijin financiar ar trebui sa nu li se dea ascultare.

Ce simpatie merita programul SUA, atunci cand presedintele Bush ii scuteste pe cei mai bogati oameni din lume de obligatii fiscale in valoare de sute de miliarde de dolari. Nu cu multa vreme in urma, un Congres republican a decis sa lase neplatit un miliard de dolari datorie catre ONU si a amenintat ca va plati doar daca ONU ii satisface o multime de conditii. Lipsa de vointa a Americii de a aloca sume mici pentru pace e intr-un contrast strident cu graba Congresului de a aloca sume enorme pentru razboi.

Partizanii unei abordari mai blande spune ca, daca ONU isi va pastra actualul rol marginal, va deveni irelevanta ca institutie; implicandu-se in Irak, isi va construi o baza de incredere impreuna cu SUA, astfel incat data viitoare cand se va mai ivi un astfel de conflict, America se va adresa mai din timp ONU. E absurd. Cei aflati azi la Casa Alba cred in realpolitik. Ei nu cred in loialitate sau in incredere. Daca istoria conteaza, atunci cel mai mult conteaza cand e de prevazut ca aceia care au lasat sa fie dati deoparte vor fi dati deoparte inca o data. Daca va mai fi o data viitoare, SUA isi va intemeia judecatile pe ceea ce e cel mai mult in interesul ei, indiferent de ceea ce face ONU.

Eu scriu de obicei despre economie, nu despre politica. Dar in lumea noua a globalizarii, interdependenta economica e mai mare, are neoie de mai multe actiuni, reglementari si institutii comune, precum si de domnia internationala a legii. Globalizarea economica a fost mai rapida decat globalizarea politica; procesele de luare a deciziilor sunt departe de a fi democratice, sau macar transparente. Nu in mica masura, esecuile globalizarii pot fi atribuite aceluiasi mod de gandire care a dus la esecuri in Irak: institutiile multilaterale trebuie sa slujeasca nu interesul unei singure tari, ci interesele tuturor tarilor.

La recenta reuniune de la Cancun a Organizatiei Mondiale a Comertului, tarile in curs de dezvoltare au adus la cunostinta Americii – si a Europei – ca sistemul nu mai poate continua sa functioneze asa. In acel caz, Europa a fost la fel de vinovata ca si America. Europa n-a avut probleme sa acuze unilateralismul actiunilor Americii, in toate privintele, de la abandonarea proiectului Kyoto si pana la refuzul de a se alatura Curtii Penale Internationale. Dar Europa ar trebui sa reflecteze si la propriile ei practici, inclusiv la politica sa comerciala, unde Uniunea Europeana lucreaza sistematic pentru a dezechilibra regimul comercial global impotriva tarilor in curs de dezvoltare, in ciuda promisiunilor ca astfel de dezechilibre vor fi corijate in cursul actualei rude de negocieri.

Aici, Europa se comporta ca America, care a practicat timp indelungat retorica liberului comert, desi actiunile ei au ocolit timp indelungat principiile acestuia. Sa lasam acum la o parte retorica Americii despre promovarea dreptatii si a corectitudinii; in negocierile comerciale, SUA ignora apelurile celor mai sarace tari din lume de a elimina subventiile la bumbac care au urmari devastatoare asupra exporturilor lor.

Daca e sa facem o lume mai sigura din punct de vedere politic si mai stabila si prospera din punct de vedere economic, globalizarea politica va trebui sa ajunga din urma liberalizarea economica. Principiile de democratie, dreptate sociala, solidaritate sociala si domnie a legii trebuie extinse dincolo de granitele nationale. Va trebui ca Europa si restul lumii sa-si joace rolul in aceasta privinta – sa respecte ei insisi aceste principii si sa-si dea reciproc si Americii un imbold in directia buna. In momentul de fata, asta inseamna sa-i spuna nu presedintelui Bush.

Joseph E.Stiglitz, laureat al Premiului Nobel pentru Economie, este profesor de economie la Universitatea Columbia. A fost presedinte al Consiliului Consilierilor Economici ai presedintelui american Bill Clinton, economist-sef si vicepresedinte al Bancii Mondiale.

Copyright: Project Syndicate, octombrie 2003