Pustietatile Ioanei Batranu

Pictura Ioanei Batranu te convoaca la un perpetuu banchet melancolic. Chirico picta la inceputul secolului trecut “melancolia unei strazi” si lansa o tema in pictura timpului, cea a strazilor pustii, care a ajuns si in pictura romaneasca, pana la prea putin cunoscutul si straniul Alexandru Phoebus.

Natura lipsita de personaje nu e niciodata trista, ci doar atemporala, dar strazile, facute de oameni si pentru oameni, sunt tulburatoare atunci cand orice suflu uman e absent. Acealasi etos al parasirii bantuie si prin “interioarele melancolice” ale Ioanei Batranu, scaldate intr-o lumina aurie abstracta, sau la “banchetele” ei, mese fastuoase asternute cu stralucitoare invelitori albe, la care nu sta nimeni. Un fel de sfarsit de lume, asteptat cu seninatate. Pustietatile din pictura Ioanei Batranu nu sunt sumbre sau infricosatoare, dar cu toate acestea sunt acut perceptibile, poate tocmai pentru ca lumina glorioasa, culoarea sonora si voluptuoasa sunt folosite cumva impotriva lor insile. Calin Dan avea dreptate cand scria inca din anii ”80 ca Ioana Batranu practica o pedagogie prin contrariere, desi la vremea aceea temele ei de azi erau imprevizibile. Pictura ei se intinde de la o extrema la alta, de la viziuni extatice la trivialitatea cotidiana. Intr-o gradina paradisiaca alearga niste porci. Ei sunt “porcii nostri”, cum suna titlul tabloului, fara echivoc, dar si fara orice urma de trimitere la altceva decat ceea ce se vede. Gradinile devin uneori cimitire. Felinarele in care arde o “lumina mica” evoca discret un spatiu funerar. Subiectele socante convietuiesc cu celelalte, egalizate in aparenta lor lipsa de semnificatie. Ioana Batranu pare ultimul supravietuitor al unei lumi parasite, pe care o priveste fara reactie, sub anestezie.

In anii ”80, pictura ei era asociata cu neoexpresionismul si transavangarda. Cultiva atunci un citadinism care era mai curand de inspiratie livresca decat calchiat dupa ceea ce putea vedea atunci prin preajma, iar inspiratia kitsch si taisul ironic erau la vedere. Motivele picturii ei s-au schimbat de atunci radical, ironia si kitschul, pavezele dupa care o sensibilitate vulnerabila se ascunde atat de bine, s-au sublimat sau au disparut cu totul. Fotografia nu mai e nici ea un model asumat cum fusese temporar in anii ”80. Pictura ei de dupa 1990 si-a inventat propria iconografie, pusa in scena cu o ardoare a muncii care o impinge sa atace fara inhibitii panze de dimensiuni uriase, cu harul de a redescoperi o picturalitate esentiala, insusiri neobisnuite pe care expozitia memorabila de la Artexpo din anul 2000 le-a revelat.