Puterea introvertiților (I)/ de Susan Cain

„Cel puțin o treime dintre cei pe care-i cunoaștem sunt introvertiți. Sunt cei care preferă să asculte în loc să vorbească, să citească în loc să meargă la petreceri; care sunt inovatori și creativi, dar cărora le displace să iasă în față; care preferă să lucreze de unii singuri și nu în echipe de brainstorming. Deși adesea li se pune eticheta de «retrași», introvertiților le datorăm multe dintre marile contribuții sociale – de la picturile cu floarea-soarelui ale lui Van Gogh la invenția PC-ului.
Pasionant argumentată, impresionant documentată și plină cu poveștile de neuitat ale unor oameni reali, Linișteee! ne arată cât de mult îi subevaluam pe introvertiți și cât de mult pierdem din cauza asta. Această carte extraordinară are forța de a schimba pentru totdeauna felul în care îi percepem pe introvertiți și, nu mai puțin important, cum se auto-percep ei înșiși.”

„Linisteee! Puterea introvertiților intr-o lume asurzitoare” de Susan Cain este o carte care a fost bestseller în America, a fost tradus ă în alte 30 de limbi, e plină de informații și bine documentată despere puterea tăcerii și virtutea de a avea o viață interioară bogată. O carte care spulberă mitul că, pentru a fi fiericit și a reuși în viață, trebuie să fii extrovertit.

Montgomery, Alabama. 1 decembrie 1955, pe seară. Un autobuz oprește în stație și o femeie de vreo 40 de ani, îmbrăcată  cu gust, se suie în el. Stă dreaptă, în ciuda faptului că și-a petrecut ziua aplecată peste masa de călcat dintr-un subsol întunecos al magazinului Montogmery Fair. Are picioarele umflate și umerii o dor. Stă pe primul rând de scaune pentru persoane de culoare și se uită tăcută cum autobuzul se umple cu pasageri. Asta până când șoferul îi ordonă să-și cedeze scaunul unui pasager alb. Femeia rostește un singur cuvânt, care aprinde unul dintre cele mai importante proteste în favoarea drepturilor cetățenești din secolul XX – un cuvânt care ajută America să devină mai bună.

Acel cuvânt este „Nu“.

Șoferul o amenință cu poliția.

— Puteți chema poliția, spune Rosa Parks.

Sosește un polițist care o întreabă de ce nu se dă la o parte.

— Voi de ce ne tot prigoniți? întreabă ea simplu.

— Nu știu, spune el, dar legea e lege, iar dumneata ești arestată.

În după-amiaza procesului și a sentinței pentru comportament nepotrivit, Asociația pentru Progres din Montgomery a organizat o întrunire pentru Parks la Biserica Baptistă de pe strada Holt, în zona cea mai săracă a orașului. Cinci mii de oameni s-au adunat pentru a susține actul unic de curaj al lui Parks. Ei s-au înghesuit în biserică până când stranele acesteia au devenit neîncăpătoare. Ceilalți au rămas pașnici afară, ascultând prin boxe. Reverendul Martin Luther King Jr. a vorbit mulțimii.

— Vine o vreme când oamenii se satură să mai fie striviți sub călcâiul de fier al opresiunii, le spuse el. Vine o vreme când oamenii se satură să mai fie dați la o parte din lumina strălucitoare a unei zile de iulie pentru a fi lăsați să îndure frigul pătrunzător al unei zile înghețate de noiembrie.

El laudă curajul lui Parks și o îmbrățișează. Ea stă în tăcere, simpla ei prezență fiind suficientă pentru a însufleți mulțimea.

Asociația lansează în tot orașul un boicot al autobuzelor, care durează 381 de zile. Oamenii se târăsc kilometri întregi până la locurile de muncă. Își împart autoturismele cu străinii. Schimbă cursul istoriei Americii.

Mi-am imaginat-o dintotdeauna pe Rosa Parks ca pe o femeie înaltă, cu un temperament îndrăzneț, o persoană care putea ține piept cu ușurință unui autobuz plin cu pasageri amenințători. Dar în 2005, când a decedat la vârsta de 92 de ani, numeroasele necrologuri au descris-o ca pe o făptură dulce, mică de statură și cu vorba blândă. S-a spus că era „timidă și sfioasă“, dar că avea „un curaj de leu“. Textele erau pline de expresii precum „umilință radicală“ și „curaj tăcut“. Ce înseamnă să fii tăcut și să ai curaj? se punea implicit întrebarea. Cum se poate

să fii sfios și curajos? Parks însăși pare să fi fost conștientă de acest paradox,

intitulându-și autobiografia Quiet Strength (Forța tăcută – engl., n.tr.) – un titlu care ne îndeamnă să ne punem la îndoială supozițiile. De ce nu ar fi tăcerea puternică? Și ce altceva mai poate face tăcerea – ceva de care nu o credeam în stare?

***

Viețile noastre sunt modelate de personalitate la fel de profund ca de gen sau de rasă. Iar cel mai important aspect al personalității – „nordul și sudul temperamentului“, cum îi spun oamenii de știință – se află acolo unde ne plasăm sub influența spectrului introvertit-extravertit. Locul nostru în acest continuum ne influențează atât alegerea prietenilor/partenerilor, cât și modul în care conversăm, ne rezolvăm conflictele și ne manifestăm iubirea. Influențează cariera pentru care optăm și reușita ori eșecul în această carieră. Guvernează măsura în care suntem înclinați să facem exerciții fizice, să comitem adulter, să funcționăm bine fără somn, să învățăm din greșeli, să riscăm la bursă, să amânăm gratificațiile, să fim lideri buni și să ne întrebăm „Ce-ar fi fost dacă?“*. Se reflectă în căile neurale din creierul nostru, în neurotransmițători și în locurile izolate din sistemul nostru nervos. Astăzi, introvertirea și extravertirea sunt două dintre subiectele cele mai asiduu cercetate din psihologia personalității, păstrând vie curiozitatea a sute de specialiști.

Cu ajutorul celor mai recente tehnologii, acești cercetători au făcut descoperiri interesante, însă ele sunt parte dintr-o tradiție lungă și plină de întâmplări. Încă din negura vremurilor, poeții și filosofii s-au gândit la introvertiți și extravertiți. Ambele tipuri de personalitate apar în Biblie și în scrierile medicilor greci și romani, iar unii psihologi evoluționiști spun că istoria acestor tipuri datează de mult mai înainte: după cum vom vedea, și regnul animal se mândrește cu „introvertiți“ și „extravertiți“, de la muște la bibani și maimuțe. În lipsa perechilor complementare – masculinitate și feminitate, est și vest, liberal și conservator –, umanitatea ar fi de nerecunoscut.

Să luăm drept exemplu parteneriatul dintre Rosa Parks și Martin Luther King Jr.: un orator formidabil care refuză să-și cedeze locul într-un autobuz segregat nu ar fi produs același efect ca o femeie modestă care preferă în mod clar să rămână tăcută, excepție făcând momentul când situația o cere. Iar Parks nu ar mai fi cucerit mulțimile dacă ar fi încercat să se ridice și să vorbească despre visul său. Însă, cu ajutorul lui King, nici nu a fost nevoie să procedeze așa. Totuși, în ziua de azi, facem loc unei arii foarte înguste de categorii de personalitate. Ni se spune că, pentru a excela, trebuie să fim curajoși și că a fi fericiți înseamnă a fi sociabili.

Ne socotim o națiune de extravertiți – ceea ce înseamnă că am pierdut din vedere cine suntem cu adevărat. În funcție de studiul pe care îl consulți, între o treime și jumătate dintre americani sunt introvertiți – cu alte cuvinte, una la fiecare două sau trei persoane pe care le cunoști. (Dat fiind faptul că Statele Unite se numără printre cele mai extravertite națiuni, cifrele trebuie să fie cel puțin la fel de mari și în alte părți ale lumii.)

Dacă tu personal nu ești o persoană introvertită, atunci cu siguranță crești una, ești șeful uneia, ești căsătorit sau cuplat cu una. Iar dacă aceste statistici te surprind, asta se întâmplă pentru că atâția oameni pretind că sunt extravertiți. Introvertiții scapă nedetectați pe terenul de joacă, în vestiarele din liceu și pe culoarele Americii corporatiste. Unii se chiar prostesc pe ei înșiși, până când o întâmplare din viață – o concediere, o despărțire, o moștenire care îi eliberează și îi face să trăiască așa cum vor – îi zguduie, făcându-i să-și dea seama de adevărata lor natură. Este suficient să aduci în discuție cu prietenii și cunoștințele tale subiectul acestei cărți pentru a înțelege că oamenii la care te așteptai cel mai puțin se consideră introvertiți. Și e de înțeles că majoritatea introvertiților se ascund chiar și de ei înșiși. Trăim cu un sistem de valori pe care eu îl numesc Idealul de Extravertire – credința omniprezentă că sinele ideal este sociabil, de tip alfa, și că se simte confortabil în lumina reflectoarelor. Extravertitul arhetipal preferă acțiunea în locul contemplației, asumarea de riscuri în locul atenției la detalii, certitudinea în locul îndoielii. El este pentru deciziile rapide, chiar cu riscul de a se înșela. El lucrează bine în echipă și socializează în grupuri. Ne place să credem că punem preț pe individualitate, dar mult prea des admirăm un singur tip de individ – cel care se simte confortabil când „iese în față“. Sigur, le permitem acelor singuratici dotați pentru tehnologie care pun bazele unor companii în garaj să aibă orice personalitate doresc, însă ei sunt excepțiile și nu regula, iar toleranța noastră se extinde în principal asupra indivizilor care ajung fabulos de bogați sau se țin de promisiunea de a ajunge fabulos de bogați.

Introvertirea – alături de verișoarele ei sensibilitatea, seriozitatea și timiditatea – este acum o trăsătură de personalitate de mâna a doua, plasată undeva între dezamăgire și patologie. Introvertiții care trăiesc conform Idealului de Extravertire sunt asemenea femeilor într-o lume a bărbaților: desconsiderați din cauza unei trăsături care provine din esența a ceea ce sunt.

Extravertirea este o formă de personalitate deosebit de atrăgătoare, însă am transformat-o într-un standard opresiv, la care cei mai mulți dintre noi simțim că trebuie să ne conformăm. Idealul de Extravertire a fost cercetat în multe studii, deși acestea nu au fost niciodată grupate sub o denumire unică. Persoanele vorbărețe, de exemplu, sunt cotate ca fiind mai istețe, ca arătând mai bine, ca fiind mai interesante și mai dezirabile. Viteza vorbirii contează la fel de mult ca volumul: cei ce vorbesc repede sunt cotați ca fiind mai competenți și mai plăcuți decât cei ce vorbesc domol. Aceeași dinamică se aplică la grupuri, cercetările arătând că persoanele volubile sunt considerate mai deștepte decât cele reticente – chiar dacă nu există niciun fel de corelație între darul de a vorbi și ideile bune. Până și cuvântul introvertit este stigmatizat – un studiu informal, realizat de psihologul Laurie Helgoe, arată că introvertiții își descriu aspectul fizic folosind un limbaj viu („ochi albaștri-verzi“, „exotic“, „pomeți înalți“), dar, atunci când li se cere să contureze portretul unui introvertit în general, ei furnizează o imagine ternă și fără nuanțe („dizgrațios“, „culori neutre“, „probleme cutanate“).

Fragment din „Linisteee! Puterea introvertiților intr-o lume asurzitoare” de

Susan Cain, în pregătire la Editura Paralela 45