Quod erat non demonstrandum

Spațiul public al opiniilor este împărțit, în esență, între două categorii de oameni: cei care simt că au de spus ceva și cei care simt că au de demonstrat ceva. În mod amuzant, numai primii se pot înșela.

Fiecare dintre noi are impresia, de nenumărate ori de-a lungul vieții, că a descoperit o informație, o întâmplare, o teorie, un fenomen, un unghi de abordare despre care suspectează că puțini (sau chiar nimeni) nu are cunoștință. În măsura în care acel ceva i se pare și relevant, măcar pentru un grup de oameni, încearcă să-l comunice, așa cum se pricepe el mai bine. Cu sau fără o metodă, cu sau fără stil, cu mijloace artistice, jurnalistice, oratorice sau, pur și simplu, enunțând frust: Uite ce-am descoperit eu și cred că merită să știți. Felul în care reacționează presupușii beneficiari ai presupusei descoperiri și modul în care descoperitorul receptează reacția lor nu fac obiectul acestor rânduri.

În orice caz, este limpede și de atâtea ori probat că ne putem înșela în ambele premise. În primul rând, ne putem înșela crezând că am descoperit ceva inedit. De foarte multe ori redescoperim America, apa caldă, mersul pe jos, roata. În această privință, crucială este cultura. Iată o experiență personală:

Pe la mijlocul anilor 90 am participat la o ședință a unui cenaclu care tocmai ce stătea să se înființeze. Câțiva colegi de breaslă, scriitori și jurnaliști culturali, își luaseră curajul să reinventeze cenaclul ca instituție de cultură. Ne-am întâlnit în bufetul din subsolul facultății de litere, la o măsuță, vorbind și citind nu prea tare, să nu deranjăm restul consumatorilor, că și-așa ne simțeam cam penibil. Eu scrisesem special pentru acea ocazie o povestire de care eram tare mândru, “Marea criză a memoriei”: în anul cutare din viitor se pusese la punct tehnologia prin care memoria umană putea fi gestionată exact ca aceea a unui calculator: puteai să scrii pe ea, să ștergi, să faci modificări și chiar s-o formatezi cu totul. Evident, tehnologia ajungea pe mâinile răilor, care vă dați seama ce făceau cu ea. Am terminat de citit și așteptam laudele. Dar partenerii mei de cenaclu dădeau din cap zâmbind și au început între ei un dialog din frânturi de fraze care pentru mine erau chineză regională: – E în ideea lui (s-a rostit un nume de care n-aveam habar și pe care nu l-am reținut). – Da, dar la el procesul e reversibil – Sigur, plus particularitățile sud-americane! – Mie mi-a amintit și de…

M-am prins. Se mai scrisese. Ba chiar de mai multe ori. Ei știau, eu nu. S-au prins și ei. Cred că m-am înroșit. SPER că m-am înroșit. Din fericire, au avut delicatețea să nu insiste și s-a trecut repede la următorul text.

Evident, nimeni nu poate să știe tot ceea ce s-a scris, pictat, compus, descoperit, inventat în istoria omenirii, dar – parafrazând un slogan de demult al Liceului Spiru Haret, care făcea vorbire despre posibilitățile unui bărbat de a avea toate femeile – nu strică să încerce. Oricum, fie că încerci, fie că nu, de fiecare dată când te pregătești să anunți lumii că ai ouat o mărgică trebuie să-ți asumi riscul unui posibil hohot de râs.

În al doilea rând, ne putem înșela – și DE REGULĂ ne înșelăm – asupra relevanței descoperirii (fie ea și autentică), asupra impactului pe care-l va avea în publicul-țintă (lumea întreagă, dacă se poate…) și, mai ales, vai!, asupra valurilor de recunoștință care vor curge dinspre ei spre noi, pentru că le-am deschis ochii, i-am deșteptat, le-am arătat adevăratele probleme – cunoașteți foarte bine felul în care se pune accentul în celebra frază: “Să vă spun EU cum stă problema”. Mai adăugați la fel de consacrata introducere: “Contrar cu ceea ce cred toți, eu…”

Oricât ar fi de neplăcut, cu rare excepții, oamenii nu prea au ce face cu descoperirile noastre. Cu toate acestea, tentativa de a spune ceva despre care crezi că trebuie spus merită încurajată și este în principiu bine intenționată, onestă și generoasă.

Nu aceleași lucruri se pot spune despre demersurile publice ale celor care nu simt că au ceva de spus, ci că au ceva de demonstrat. De cele mai multe ori, aceștia nu se înșală, în sensul că, da, chiar au ceva de demonstrat. Și, tot de regulă, se vor lupta cu această nevoie de-a lungul întregii lor vieți.

Nu trebuie să fii psiholog ca să înțelegi că nevoia de a demonstra tot timpul ceva își are rădăcinile în complexe de inferioritate, auto-nemulțumiri și sentimente de frustrare greu mărturisibile, chiar față de sine însuși . Astfel, cel care știe sau măcar simte că nu este (atât cât ar vrea sau deloc) un intelectual va face tot posibilul – nu, nu să-și completeze cultura, așa cum ar fi minunat – ci să demonstreze că nu e nicio scofală să fii intelectual, că intelectualii sunt plini de defecte (de pildă, sunt fătălăi, n-au mușchi), că umblă cu nasul pe sus și sunt ridicoli. El va pronunța cu dispreț orice sintagmă privitoare la intelectuali (“Elite! Pfui!”) și va folosi expresii cu valențe peiorative (“Intelighenția”).

Cel care știe că s-a vândut pe treizeci de arginți va perora furibund pe tema “Toți sunt vânduți!”. Cel care și-a construit averea pe escrocherii, tunuri, aranjamente, va explica pe îndelete că acestea se întâlnesc oriunde în lume și că adevăratele probleme sunt altele. Incompetentul va vorbi mereu, obsesiv, despre nevoia de competență, traseistul politic despre necesara consecvență de idei, fostul ocupant al unui scaun din care n-a făcut nimic bun – despre măsurile incalificabile ale celui aflat acum în acel scaun, scriitorul fără succes – despre cât de ridicol e să te lauzi cu multe cărți vândute, hoțul va striga “Hoții!”

Toți aceștia au ceva de demonstrat. În primul rând, lor înșiși. În al doilea rând, oamenilor care și-au pus vreo nădejde în ei, de exemplu părinților. În al treilea rând, lumii întregi.

Lucrurile sunt valabile, de altfel, și în spațiul privat.

Sunt oameni care țin să le spună rudelor, prietenilor, colegilor, vecinilor sau cunoștințelor ce documentar interesant au văzut, ce idee le-a venit, ce loc frumos au vizitat. Încearcă să-și ÎMPĂRTĂȘEASCĂ emoțiile, sentimentele, gândurile.

Sunt, de partea cealaltă, oameni pentru care esențial e să te CONVINGĂ de ceva. Nu o teorie științifică, o doctrină politică sau o convingere religioasă, ci ceva despre ei înșiși. Că sunt deștepți, că sunt descurcăreți, că sunt puternici, înalți, frumoși, simpatici. Lucrul se poate întâmpla ostentativ, prin afirmații tranșante: “Am avut un succes extraordinar!” ori “Nu că e copilul meu, dar e pur și simplu sclipitor, toată lumea spune asta”. Pe acești oameni îi identifici imediat și te ferești de ei cât poți.

Dar există și situații mult mai subtile. Am avut cândva un amic care părea ok din toate punctele de vedere, și totuși, de fiecare dată când ne despărțeam după o discuție, rămâneam cu impresia neclară că e ceva în neregulă. Până când mi-am dat seama, siderat, că omul acela vorbea întotdeauna exclusiv despre sine și familia lui! Nu avea alt subiect de discuție. M-am prins greu, pentru că pe tine nu te împiedica să vorbești despre altceva, chiar îți dădea mici replici de genul “Mhî!”, “Chiar așa?” sau “Sigur, sigur”, după care, la prima ta pauză, începea să relateze ce-a mai făcut el sau nevasta lui sau copiii lui. La părinți-unchi-nași nu trecea. Dacă încercai să-l atragi în teme mai largi, replica era imediată: “Nu mă interesează politica” sau “Nu prea mă uit la televizor” sau “Am auzit, dar ce mare scofală?”

Rândurile de față nu au pretenția unei analize psihologice ori filozofice, n-am pregătirea (“expertiza”!) necesară. Scopul lor este unul practic: când ascultați pe cineva vorbind – la televizor sau la o bere – și nu sunteți sigur în ce măsură merită să-l luați în serios, încercați să vă lămuriți mai întâi dacă omul acela are ceva de spus sau ceva de demonstrat. Dacă îți propui să fii atent la acest aspect, nu e foarte greu să faci deosebirea. Ajută foarte mult dacă vă puneți câteva întrebări suplimentare de genul: 1. Omul ăsta, de fapt ce-a făcut la viața lui până acum? 2. Care e poziția de pe care vorbește? 3. Cu ce rămân eu dacă-l ascult?

Nu de alta, dar viața e destul de scurtă ca să merite să-ți pierzi timpul ascultând pe cineva care, de fapt, nu vrea decât să te convingă că el e cu totul altfel decât pare și, evident, cu totul altfel decât restul lumii.