"Chipurile" lui Blaga

Rezultatul intalnirii dintre poezia lui Blaga si critica lui V. Fanache parea destul de previzibil. Putin prezent in critica de intampinare, universitarul clujean a dat in schimb cateva meticuloase studii monografice. Unele fundamentale.

Aparute la un interval de aproximativ zece ani, Caragiale (1984), Bacovia. Ruptura de utopia romantica (1994) si, de curand, Chipuri tacute ale vesniciei in lirica lui Blaga* indica oscilarea autorului intre analiza de text, poetica elementarista a lui Bachelard si deschiderile filosofice (Heidegger, Cioran, Foucault). Critica lui V. Fanache impresioneaza mai putin prin noutatea ideilor, cat prin capacitatea de a asambla datele existente intr-un tot organic, care echivaleaza adesea cu o imagine cvasi-definitiva. De regula, aceasta imagine e prezentata in capitolul introductiv, pentru a fi apoi dezvoltata si aprofundata prin laborioase analize.
La fel se petrec lucrurile si in cartea de fata. Din cele zece capitole ale volumului (unele reluand studii din Eseuri despre varstele poeziei), majoritatea cuprind lecturi in linia fenomenologiei bachelardiene. Interpretarile sunt sobre si temeinice, dar nu stralucite. Rand pe rand, sunt parcurse “chipurile” focului, aerului, pamantului, apei, luminii si intunericului, ca si o serie de teme blagiene consacrate: somnul, timpul, creatia, orfismul. Noutatea punctului de vedere e concentrata insa in primele doua capitole. In Avatarurile tacerii, V. Fanache porneste de la neincrederea poetului in cuvant si vede in Blaga un exponent al “poeticii/esteticii tacerii”, incercand sa-l incadreze intr-o serie lirica europeana (din pacate, destul de imprecisa): “din arta a cuvantului poezia devine o arta a necuvantului, este produsul unei zone de umbra, infraverbale, oricum cuvantul deriva dintr-o obligatie obiectiva si, totodata, paradoxala”. Confuzia din fraza precedenta este usor sesizabila: din repudierea cuvantului ca tema, criticul deduce absenta cuvantului ca instrument liric. Negarea statutului de vehicul poetic al cuvantului (substituit, in opinia lui V. Fanache, de tacere) este insa exagerata. Fireste, nu e exclus ca tacerea sa functioneze ca procedeu liric. Dar intre – sa zicem – Un coup de des… a lui Mallarme si poemele lui Blaga exista o distanta considerabila, imposibil de trecut cu vederea. Sa nu confundam elipsa si lapidaritatea cu tacerea: vorbind strict formal, poemele blagiene sunt printre cele mai “cuminti” din intregul nostru modernism interbelic, continuand sa joace in continuare pe cartea metaforei si a simbolului. La Blaga, tacerea este doar o tema, fara a fi si o tehnica, astfel incat ralierea poetului din Lancram la o presupusa “poetica a tacerii” mi se pare greu de sustinut.
Demne de retinut, in schimb, sunt consideratiile criticului despre functia cuvantului in poetica blagiana si raportul dintre poezie si realitate. Spre deosebire de majoritatea exegetilor, care, desi au semnalat precaritatea logosului in viziunea lui Blaga, au continuat sa vada in acest spatiu imaginar proiectia unui univers compensatoriu, V. Fanache deschide o cale de interpretare cu perspective extrem de bogate, ce poate fisura imaginea monolitica a autorului Marii treceri. Criticul demareaza lectura pornind de la cunoscutele consideratii blagiene asupra misterului, dar refuza sa vada in “chipurile” vesniciei “simple simulari ale absolutului”, “fictiuni” sau surogate ale transcendentei: “Blaga isi asuma o ciudata postura de creator, discursul sau liric avand ca obiect (…) chipurile tacute ale vesniciei, relevandu-le ca pe niste realitati in sine, fara nici o intentie de a le explica (s.m.)”. Dimpotriva, aceste “chipuri” ar constitui – conform universitarului clujean – substanta insasi a liricii lui Blaga, dincolo de care nu se poate strabate datorita caracterului impenetrabil al miracolului: “Poezia blagiana se organizeaza in spatiul misterului sensibil”. Pentru a marca postura insolita a lui Blaga in perimetrul poeziei moderne, V. Fanache propune, in capitolul secund al cartii (Dialogul “revelatiilor fara cuvinte”), termenul de “transcendenta mixta”. Spre deosebire de “transcendenta goala”, de natura pur lingvistica, a poetilor modernisti, Blaga imagineaza un “absolut de natura mixta”, alcatuit parte din momente inaccesibile, parte din fapte “sensibile”, faptul deschizand “o perspectiva ambivalenta”: “intr-o atmosfera mitica (de legenda) transcendentul si contingentul se incarca reciproc de virtutile sacrului”. In acest context, “chipurile” lucrurilor reprezinta niste “vesnicii revelatoare, imanente”, imposibil de cuprins in cadrul stramt al limbajului.
Urmarile unei asemenea lecturi sunt extrem de productive. Mai intai, ea reveleaza o noua fata a scriitorului, aceea de poet al realului (sau, mai exact, al “realiilor”), preocupat de captarea (nu de transfigurarea!) existentei prin cuvant. “Ce ni se pare caracteristic la Blaga – afirma V. Fanache – e ca el produce aceste imagini (“chipurile”, n.m.) cu o mereu prezenta constiinta a limitei, evitand tendinta de a se iluziona”. Poezia lui Blaga marcheaza astfel – pentru a parafraza o sintagma draga criticului – “ruptura de utopia modernista”, de iluzia limbajului oracular, capabil sa instituie lumi imaginare. Intr-o asemenea lectura, lirica blagiana se apropie surprinzator de ceea ce Gheorghe Craciun numea “poezie tranzitiva”. Numai ca – si aici survine drama creatorului -, incercand a-si reapropria universul, poetul continua sa-l descrie intr-un limbaj reflexiv, acela al metaforismului vizionar.
Am puta vorbi astfel la Blaga de o tensiune intre retorica si ontologie, provenind din inadecvarea celei dintai la cea de-a doua. O tensiune care “umanizeaza” lirica blagiana, putand constitui sursa unor noi provocari critice. Gratie monografiei lui V. Fanache, descoperim un alt “chip” al poetului, poate mai putin eroic, dar cu siguranta mai incitant.
*) V. Fanache, Chipuri tacute ale vesniciei in lirica lui Blaga, editia a II-a revazuta si augmentata, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2008, 216 p.