"Deschiderea" din anii '60

La inceputul “domniei” sale, constient ca isi asigura astfel adeziunea populatiei si, indeosebi, a intelectualilor, Ceausescu a inlocuit in strategia politica interna a Partidului criteriul luptei de clasa, extrem de restrictiv si, mai ales, contraproductiv, cu acela, mai generos si mai eficient, al unitatii nationale.

Teroarea generala (nu numai cea politieneasca) s-a mai atenuat, oamenii au inceput sa respire mai liber si sa fie promovati (si) dupa meritele lor, nu dupa vehementa adeziunii politice manifestate in sedinte. Domeniul culturii a fost cel dintai care a profitat de aceasta deschidere, scriitorii si artistii, intelectualii in genere, simtindu-se motivati in exercitiul profesiei lor.

Mari figuri ale trecutului romanesc au fost “reabilitate”, repuse in circulatie. Termenul insusi de “reabilitare” spune mult despre conditiile vietii intelectuale intr-un stat totalitar, chiar atunci cand climatul politic era mai relaxat, mai favorabil intreprinderilor spiritului: nici o vina oficiala n-a fost asumata, aceeasi putere care interzisese anumiti autori ii “reabiliteaza” acum!

Concomitent cu restructurarea si recuperarea traditiei nationale, a inceput si restabilirea contactelor cu lumea intreaga. Autorilor rusi, clasici si contemporani, care umpleau rafturile librariilor si bibliotecilor romanesti – prezenta, in genere, benefica, deloc regretabila – li s-au adaugat treptat altii, din alte literaturi europene, inclusiv modernii, atat de ravniti de publicul cititor. Traducandu-se cu fervoare si profesionalism, s-a refacut in cativa ani handicapul anilor ’50 – “obsedantul deceniu” cum a fost denumit (desi numarul anilor de teroare si indigenta culturala a fost mai mare: 1948-1962). S-a tradus, s-a comentat si s-a studiat nu numai beletristica de ultima ora, dar si critica si teorie literara, cele mai importante sinteze de istorie culturala moderna. Cataloagele retrospective ale editurilor romanesti (toate apartinand statului) stau marturie. O noua constiinta estetica s-a putut forma astfel sau exprima din nou dupa marasmul realismului socialist.

Acest proces a fost unul anevoios si treptat, cu polemici deschise si tensiuni de culise, cu rezistente incrancenate din partea “capetelor patrate” – cum erau numiti functionarii culturali dogmatici -, cu victorii care astazi par ale bunului-simt, dar pentru care s-a cheltuit multa pasiune si abilitate intelectuala. Intr-o prima miscare, efortul fortelor novatoare a fost acela de a justifica publicarea unor traduceri sau a unor opere autohtone din trecut (interzise pana atunci), demonstrand compatibilitatea lor cu marxismul. Pasul urmator a fost recuperarea autorilor incompatibili cu argumentul (pe care prefatatorul cartii trebuia sa-l faca extrem de convingator) ca, in ciuda convingerilor autorilor, cartile lor contin puncte de vedere mai generoase si acceptabile. In fine, sub pretextul ca filosofia marxista (inteleasa cum trebuie) este o filosofie integratoare, capabila sa intre in dialog cu orice alte conceptii despre lume, s-a publicat, de fapt, totul, mai putin autori si texte fasciste sau fascizante, ori altele tabuizate datorita referintelor lor.

Spre a aprecia largirea compasului ideologic in Romania anilor ’60-’70, e suficient sa mentionez ca s-a tradus si publicat nu numai Schelling, Nietzsche sau Croce, dar si Karl Popper, Marcuse si Heidegger, ultimul chiar de Editura Politica, subordonata direct CC al PCR. In domeniul criticii si teoriei literare, New-Criticismul american, Formalismul rus si, mai ales, Noua critica franceza au fost foarte bine reprezentate. In literatura, doar doua nume emblematice pentru complexitatea “cazului” lor: Ezra Pound si Céline. Trebuie sa adaug insa ca Soljenitin, Kundera ori alti dizidenti ai Estului n-au putut aparea in Romania inainte de 1989. O alta ciudatenie – dar numai aparenta – o constituie faptul ca textele capitale ale Scolii de la Frankfurt n-au fost publicate la noi. Explicatia e simpla: disocierile de marxism, facute de aproape sau chiar din interiorul lui, erau cel mai greu “digerabile” pentru ideologia oficiala.

Cu astfel de lacune mai mult sau mai putin paradoxale, se poate spune ca, in Romania, de la un anumit moment, cenzura ideologica a fost mai putin drastica decat in celelalte tari socialiste. Imi amintesc mirarea colegilor mei din Budapesta sau Varsovia cand descopereau ce titluri straine apareau la editurile romanesti. In orice caz, deschiderea din anii ’60 a fost de o asemenea anvergura, incat nu a mai putut fi oprita mai tarziu, la sfarsitul anilor ’70, cand Ceausescu a vrut cu tot dinadinsul sa-si realizeze “minirevolutia” culturala. E o experienta a vietii in regimurile totalitare: surubul o data desurubat, nu mai poate fi niciodata insurubat la fel de strans ca la inceput.