"Esti un om al Renasterii", mi-au spus multi

Vasile Parizescu este un ins fermecator, la fel de pitoresc ca numele pe care il poarta, ca papionul si bastonul ce-i completeaza invariabil tinuta de gentleman interbelic. Presedinte al Asociatiei Colectionarilor din Romania, el insusi pictor si colectionar, interlocutorul nostru este ofiter de cariera, inginer, autor a nenumarate carti de specialitate… Un umanist care-si deapana povestea in cele ce urmeaza. (Marcela Gheorghiu) 

Cred ca fiecare om are un destin si mai cred ca trebuie sa dai dovada de  inteligenta si premonitie ca sa sesizezi cand te impinge destinul spre drumul cel bun. Realizarile se produc insa atunci cand iti ajuti si tu destinul. Omul care nu stie sa-si ajute soarta nu reuseste nimic in viata. Cred ca toata viata mea a fost o insiruire de intamplari pe care le-am inteles la timp ca fiind benefice. Altfel nu s-ar explica faptul ca un om ajuns la o anumita varsta se poate intoarce cu spiritul mult inapoi si poate vedea ca a parcurs mai multe vieti.
Nu vreau sa ma laud – imi sunt martori toti cei care au lucrat cu mine -, dar in domeniile pe care le-am abordat am actionat la un nivel valoric inalt, insotit de calificative de “exceptional” sau “foarte bine”. M-au caracterizat intotdeauna corectitudinea si severitatea, atat fata de ceilalti, cat si fata mine, punctualitatea matematica. Nici nu ti-ai fi dat seama ca acel om, acel militar, a avut de-a face vreodata si cu altceva decat cu militaria.
M-a preocupat apoi stiinta si am scris 26 de carti de stiinta si tehnica. Imi impuneam o norma zilnica de cinci pagini, iar daca plecam in misiuni de o saptamana sau doua, norma crestea la zece pagini: renuntam la duminici si lucram pana la doua-trei noaptea, iar familia, desigur, statea pe langa mine si isi vedea de treburile ei. O familie care m-a iubit si pe care, la randul meu, am iubit-o si o iubesc, o familie care a avut grija sa pot duce la bun sfarsit toate acestea. Ca om de stiinta am fost laureat cu premiul intai pe tara, ca militar am fost avansat general, desi poate nu atunci cand trebuia, din pricina ca ii eram dezagreabil unei anumite persoane de sex feminin.
A treia mea viata, dupa cele de militar si om stiinta, a fost aceea de om de cultura si artist. Pictez de cand eram copil. La zece ani, lucram in ulei. Mai tarziu, am beneficiat de niste profesori deosebiti – Ion Popescu-Negreni si Costel Nicualevici  -, care m-au indrumat temeinic. Ulterior m-au ajutat si alti maestri – Dumitru Ghiata, Schweitzer-Cumpana, Gheorghe Vanatoru -, cu care am facut aproape 28 de ani de studii libere. Trebuie sa adaug aici si dorinta mea de a face o scoala de arte frumoase fara sa se stie ca sunt militar, ca am terminat Scoala de Ofiteri (institutie echivalenta unei academii) si Facultatea de Litere si Filosofie, ca am absolvit Politehnica si am fost inginer mecanic, fara sa se stie ca puteam conduce orice tip de vehicul terestru (motocicleta, autoturism, camion, trailer, microbuz, troleibuz, tanc, transportor blindat, amfibie s.a.m.d.), ca aveam brevet de pilot.
Zilele trecute, la o receptie, m-am intalnit cu domnul Pruteanu. Felicitandu-l pentru  actiunea de principiu de aparare a limbii romane, m-am prezentat, iar domnul Pruteanu a exclamat: “Dumneavostra sunteti Vasile Parizescu? Ce bine imi pare ca va cunosc! Am citit cartile dumneavoastra si nu porneam nicaieri fara sa-i strig sotiei, de jos, cand urma sa plecam cu masina: <L-ai luat pe Parizescu?!>”. Era vorba de o carte care se numea “Pene de automobil: diagnosticare, depistare, remediere”.
Intrebarea care mi se pune cel mai des este: “De unde aceasta putere de a face atatea si atatea lucruri?”. “Esti un om al Renasterii!”, mi-au spus multi. Fac o mica paranteza, pentru a-l cita, fara a ma compara, desigur, pe Leonardo da Vinci: “Nu poti sa pictezi sau sa faci arta fara sa fii inginer, mecanic, arhitect si constructor”. Neputand scrie cu mana dreapta, Leonardo scria cu stanga si, pentru ca scrisul nostru merge de la stanga la dreapta, punea o oglinda in fata colii de hartie, pentru a scrie cu stanga in mod corect. Si a scris treisprezece mii de pagini! Leonardo Da Vinci nu a pictat multe tablouri, dar gandurile lui sunt atat de inalte, desavarsite aproape, incat s-ar putea spune ca Dumnezeu a locuit in el.
Asadar, cum a fost posibil ca militarul riguros, care nu accepta intarzierea, incorectitudinea, amanarea, minciuna (daca nu puteam onora o intalnire, dadeam telefoane cu o zi sau doua inainte, ca sa stie omul si sa-si poata face alt program), cum a fost posibil ca un asemenea om sa arda in atatea domenii? Multi se intreaba cum a fost posibil ca un om (adica eu) cu o structura atat de riguroasa, de matematica, sa devina colectionarul de arta, scriitorul, pictorul.
La ora actuala, compozitiile mele se afla in intreaga lume: 365 de lucrari in colectii de pe tot globul nu e putin lucru. Sincer vorbind, nu stiu cati pictori romani au un asemenea palmares: prezenta in mari muzee si colectii din cele mai importante tari ale lumii, unde sunt expus alaturi de impresionisti si postimpresionisti francezi. Ma laud, desi nu ma laud. O directoare a unui muzeu national de arta dintr-o tara din Vest poposeste trei ceasuri intr-una dintre expozitiile mele si, prin intermediul translatorului, imi spune: “Am colindat intreaga Europa, insa pictura ca a dumneavoastra nu am intalnit”. Revin deci la cele spuse la inceput: intamplarea, destinul au jucat in viata mea un rol deosebit.
Si acum ma voi intoarce in trecut. Sunt copil de scoala, apoi de liceu, am niste profesori care constata la mine talentul si ma indeamna spre belle-arte… Observasera ca pictam, ca desenam, intelesesera ca sunt destinat belle-artelor. Si cu siguranta asa era, fiindca la zece ani pictam in ulei, deci nici pomeneala de cariera militara. Insusi tatal meu – militar de cariera – a inteles ca trebuie sa urmez belle-artele.
Dar vine razboiul, se termina razboiul. Tata este impuscat de rusi fiindca nu vrea sa predea regimentul din subordine, iar dupa incheierea pacii e deblocat in masa, ca toti ofiterii. Iancu T. Parizescu fusese comandant de regiment si garnizoana, era fiul fostului prefect al judetului Braila, detinea pamanturi, deci era cineva si, in consecinta, avea un dosar deloc elegant. A fost scos din armata inainte sa implineasca anii de pensie. Asta a coincis cu nationalizarea si, astfel, dintr-un ofiter cu o leafa deosebit de mare, care ne permitea un trai foarte bun, a ramas simplu somer, muritor de foame.
In atari situatii, de obicei incepi sa vinzi ce ai mai valoros in casa. Pe atunci, colectia bibliofila a tatei, care cuprindea scrieri pe pergament si pe piele, prima carte a lui Gutenberg, incunabule s.a.m.d. si care avea o valoare nemasurata, fiind consultata de Iorga, Rosetti si de multi alti mari istorici ai vremii, cade victima furiei si ignorantei comuniste. In virtutea unei dispozitii prin care toti autorii incompatibili cu noul regim trebuiau confiscati si interzisi, militia descinde si la noi. Vazand ca in toate camerele erau rafturi de biblioteca, s-au inspaimantat: cum descifreaza si unde dau ei de autorii aceia? Au gasit insa repede solutia salvatoare: au dat ordin sa se scoata toate cartile in curte si sa li se dea foc. Disparitia acestei comori a fost primul pas spre destinul meu artistic.

Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar