"Good-bye, Leni" 2

Ma urmareste o imagine: aceea a nonagenarei Leni Riefenstahl privind fascinata – in extraordinarul documentar al lui Ray MA1ller Leni Riefenstahl: Die Macht der Bilder – montajul unui mars din timpul Congresului de la NA1rnberg. “Priviti!”, spunea ea – aproape cu lacrimi in ochi -, “am taiat exact pe miscare: un’doi, un’doi…” Chipul ei era sincer, vocea ei era emotionata; cortegiul cazon nu (mai) era decat cadenta si plastica.

… Die Macht der Bilder. “Puterea imaginilor”. Ingenuitatea batranei cineaste poate parea un semn de cinism sau de senilitate. Dar eu cred ca e sincera; pentru ea, lucrurile acelea nu mai avea decat o consistenta – si nici-o consecinta: al Treilea Reich devenise Arta!

Cum se poate intampla o asemenea “blasfemie”? Simplu: e nevoie de talent. Nu, mai mult: de geniu. Daca Leni Riefenstahl ar fi fost “doar” talentata, ar fi fost uitata – si, o data cu ea, uitate i-ar fi fost multe… Dar ea a avut geniu, in conditiile in care era femeie, era frumoasa si era fascista (pace Leni, stiu ca n-ai admis-o niciodata – dar trebuie sa recunosti ca poti fi fascist si fara sa-ti dai seama; apropo: acolo Sus, cum stau cu fascismul?…). Era fascista fara carnet de partid. Nu “nazista” – fascista. Susan Sontag a gasit “fascism” chiar si in arta ei – ceea ce e-o exagerare si o stupiditate: Leni nu e mai “fascista” ca artista decat a fost Michelangelo! Dar ea a reusit un lucru tulburator, profund nelinistitor: a facut ca nazismul lui Hitler – discursurile, marsurile si toate celelalte – sa fie glamorous. Le-a facut seducatoare – cum si erau, de altfel, doar ca lucrul acesta nu trebuie spus; doar ca, daca nu e spus, nu poate fi – nu va fi, niciodata – inteles.

In ce consta “seductia” nazismului – si, prin extensie, seductia cinematografului semnat “Leni Riefenstahl”?

As spune, scurt: in Teatru. Marsurile, olimpiadele si toate celelalte sunt o apoteoza a punerii in scena la mega-scara. Poate ca faraonii, persii si romanii au atins aceleasi proportii in materie de mizanscena – doar ca, din pacate, pe vremurile acelea nu exista cinematograf… Seductia (durabila; vezi – in acest sens – analiza aceleiasi Sontag apropo de glamour-ul uniformelor SS in jocurile S&M si – apropo de S&M – aceasta definitie: “S&M este Erosul ca Teatru”) e data de camera de filmat – care mareste, apropie, face sa straluceasca! Bigger, closer & shinier: O posibila definitie a Cinematografului (a celui al lui Riefenstahl, in orice caz!). Leni Riefenstahl este mare pentru ca a luat Teatrul celui de-al Treilea Reich si l-a transformat in Cinema. Teatrul: uniformele, castile, salutul si marsaluirea cazona. Cinema-ul: close-up pe uniforme, chipuri si casti, travelling pe salutul colectiv, montaj cadentat al marsului…

Este indreptatit sa ne intrebam: ce face, pana la urma, specificitatea Cinematografului (in raport cu Teatrul, mai ales)? Cinematograful lui Leni Riefenstahl ne poate da un raspuns. E suficient sa te uiti la el fara ura si partinire – acolo ai totul: o trupa ce tropaie la unison, in fata lui Hitler… E teatru? Da. E cinema? Mai mult decat teatru. De ce? Pentru ca – priviti! Cum spunea Godard, “dovada” este in montaj. Iar aceasta “dovada” poate fi fascista – ea este, inainte de orice, fascinanta. Estetic fascinanta!

“Batrana nedemna” avea dreptate sa se uite, cu ochii in lacrimi, la imaginile ei; puterea lor este nestirbita.