"Ia mielu' gras!"

Comertul ambulant era in floare. “Din zorii zilei Bucurestii rasunau de snoava precupetilor ce goneau pe toate ulitele cu cosurile scartaind de incarcate si isi strigau marfa cat ii tinea gura de tare”, scrie George Costescu in savuroasa lui evocare a Bucurestilor.
Multi bucuresteni preferau acest tip de comert, pentru ca diferenta de pret nu era mare. Fiecare negustor ambulant facea parte dintr-o bransa – a limonagiilor, a simigiilor, a bragagiilor, a zarzavagiilor – si apartineau unei anumite etnii sau zone.
Laptele era vandut la Bucuresti – si nu numai – de catre acesti negustori. La fel, derivatele din lapte: branza, unt nestors la hardaie (abia dupa 1880, cofetaria Capsa incepe sa produca unt stors – scurs de zer – si presat). Painea, franzelele lungi, painisoarele cu cartofi, chiflele si cornurile cu lapte tot vanzatorii ambulanti (franzelarii) le purtau prin oras, in cosuri lungi, impletite din nuiele. Simigiii sau covrigarii isi purtau marfa intr-un cos pe care il atarnau cu o curea lata peste umar. In fundul cosului puneau un lighean cu jaratic de mangal iar deasupra o tava, ca sa tina placintele sau covrigii calzi. Pe marginea cosului erau infipte bete pe care se insirau covrigi de tot felul, cu susan sau fara, ori placinte cu carne si branza, foarte apreciate de bucuresteni.
Cei care se ocupau cu vanzarea carnii, din apropierea Pastilor si pana la Sf. Petru vindeau miei taiati si jupuiti, inveliti in panze albe si agatati de zgarciul gleznelor din spate de niste cobilite drepte, cate cinci bucati de fiecare parte. Pasarile erau vandute totdeauna vii si in cosuri de plasa. Imaginea aceasta, a comerciantului ambulant de carne, ii creeaza o adanca repulsie principesei Elisabeta, devenita apoi regina, la venirea ei in tara, in 1869. I se parea un puternic contrast intre acest tip de comert si “strazile construite ca la Paris”.
Pe timp de iarna, vanzatorii ambulanti aduceau castane coapte. Se asezau la diferite colturi de strada, cu un butoi sub care ardeau carbuni. Negustorii turci veneau cu samovare cu ceai ori salep (ceai vascos). Altii veneau cu crenvursti fierti, pe care ii strigau “varnavicii” (din germ. Warme-Wurst – carnati calzi).
Vara apareau limonagiii, care isi ofereau bautura cu ajutorul unei sticle lungi, gaurita la mijloc. In limonada erau cuburi de gheata. Isi strigau marfa drept “sampanie racoritoare”, din cauza pietrei care facea spuma. Mai vindeau si o limonada numita braga, preparata din lamaie, mei si zahar. Calatorii straini o gaseau ingrozitoare. Nu si cei obisnuiti cu ea. BrAa€cgagiii vindeau rahat, halvita, nuga cu nuci, cu naut, cu susan sau cu lamaie. Vindeau bidji-bidji, un fel de lumanari groase din coca de rahat, inchegata cu zahar legat si prinsa pe nuci insirate pe sfoara. Negustorii de dulciuri mai vindeau bomboane in borcane de sticla. Aceste zaharache-bombonache erau din spuma de zahar colorata, din alune curatate si prajite sau din nuci noi, curatate si tinute in apa. Mai ales prin mahalale, se vindeau floricele de porumb, porumb fiert, ciorba de burta de vaca…  Zarzavagiii isi purtau pe umeri cobilita de care erau atarnate cosuri cu zarzavaturi.
Cu toti acesti vanzatori ambulanti pe strazi, Bucurestii erau un vuiet continuu de lume pestrita si de strigate. Orasele de provincie erau la fel. Doar ca vuietul si vanzoleala erau mai mici. Vanzatorii erau olteni, teleormaneni, vlasceni, bulgari, turci, evrei, tigani. Dulciurile si racoritoarele erau specialitatea turcilor sau a bulgarilor, vanzarea carnurilor, a branzeturilor, a pestelui sau legumelor era a oltenilor, numiti si “precupeti” din cauza obiceiului lor de a se targui cu cumparatorii. Delicatesele (cafea, smochine, stafide, diferite esente pentru prajituri) erau treaba evreilor si uneori a turcilor. Erau marfuri de import. Celelalte se aduceau din preajma Bucurestilor (uneori de ceva mai de departe, cum se intampla cu carnea, adusa de regula de la Ploiesti).
Era pitoresc acest comert. Era si plin de farmec pentru calator, surprins de aceasta animatie pestrita si teribil de galagioasa. Dar era si sanatos? Deloc pentru vanzatori, care dormeau pe maidane, prin curti, ganguri, soproane, subsoluri… sau pe lazile de marfuri pe care a doua zi le scoteau la vanzare. Nu era sanatos deloc nici pentru cumparatori, din cauza conditiilor neigienice de preparare si pastrare a marfurilor. Dar igiena va fi obsesia veacului al 20-lea. Veacul al 19-lea e doar unul al schimbarii de mentalitati, nu si al instapanirii lor. 

Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar