"Mai scrieti, Doamna, poezii?"

Toate drumurile duc, mai devreme sau mai tarziu, la Roma. In excursie, la prieteni, in delegatie sau pur si simplu din intamplare. Intr-o seara a lunii iunie, priveam de pe terasa unei vile orasul. Orasul de care mi-e frica sa ma-ndragostesc, pentru ca de la o anumita varsta o dragoste pierduta te poate ucide.

“Mai scrieti, Doamna, poezii?”, ma intreaba un membru marcant al amplei delegatii care umpluse terasa. Omul voia sa-mi faca, probabil, o placere cu intrebarea asta, la care raspund invariabil: “Uneori”. Era un domn care, pe la 50 de ani cati avea probabil in ’89, plictisit sa tot fie tovaras, se mutase cu arme si bagaje in tabara oamenilor de afaceri. Un domn sigur pe el, cu aplomb, abilitate si relatii, cu iubita din provincie recent majora depusa intr-o garsoniera din Balta Alba sau Titan sau Crangasi, cu nevasta resemnata sau agresiva, cu copil/copii la studii prin Canada sau Franta sau America; si, mai ales, un domn cu functie.

Unul dintre aceia carora, daca nu le spui “Domnule Director” (chiar daca e director la ecarisaj) sau “Domnule Presedinte” (chiar daca e presedinte de bloc), te fulgera cu privirea si te si trec pe lista neagra. Un sef ca toti sefii dintr-o tara de sefi trasi parca la indigo, un om fara nume, dar cu functie. Si care nu se poate abtine sa nu dispretuiasca numele celor care nu au functie.

“Ce ati mai scris in ultima vreme?”, insista seful, care vrea cu tot dinadinsul sa-l contrazica pe Darwin si sa demonstreze ca, vai, functia lui nu creeaza organul. La zambetul meu politicos-defensiv, se crispeaza si adauga: “Cu poezia nu se prea fac banisori, nu-i asa? N-are piata”. Rade gros si-mi face complice cu ochiul. “Maine, sper ca ma-nsotiti la San Pietro”. Zis si facut, Domnu’ Sef, ca daca tot n-am piata, macar sa am loc de munca.

…In Catedrala e racoare si liniste. Poti sa vii cu oricine, ca Dumnezeu are El grija sa te simti acasa sub cupola uriasa. Seful se apropie de Pietà, se departeaza, isi incrunta sprancenele, ma trage de langa grupul de japonezi si-mi zice: “Incredibil! Cum naiba i-au dat lui Michelangelo un loc periferic sa-si puna statuia? Nu ma asteptam sa fie asa intr-o parte. Trebuia sa-l lase sa si-o puna colo in centru, dom’le. Incredibil, la valoarea lui!”. Aprob, cu lasitate, din cap. Are rost sa-i spun ca in spatiul acela centrul e peste tot? Are rost sa-i explic ca indeobste contemporanii nu prea stiu ei ca sunt contemporani cu Michelangelo, Shakespeare sau Van Gogh?

Am iesit din Catedrala si o buna bucata de drum, pana la masina, Seful a perorat indignat pe tema injustitiei vizavi de marile spirite. Se pare ca indignarea i-a provocat o foame de lup, caci fraza ultima s-a incheiat cu “Stiti pe aproape un restaurant bun, de peste?”.

Ca si cand as fi avut nevoie de mai mult aer, am intors brusc capul. Se mai vedea Cupola de la San Pietro. In spatele ei, soarele in amurg – o pata mare de sange intr-o uriasa palma albastra. Acea palma care ne ingaduie si ne tine in causul ei pe toti, asa cum suntem, rai si buni, netrebnici sau curati, la urma urmei creaturile Lui.