"Mesterul" din Pangratti

Ziua de 18 noiembrie ar trebui sa insemne, in calendarul sfintilor nemarturisiti ai romanilor, ziua de hram a unei catedrale a artei contemporane: pictorul Corneliu Baba.
O suta de ani ar fi rotunjit acum, daca nu s-ar fi savarsit cu ceva timp in urma, tot intr-un infrigurat anotimp. Ma sfiesc sa ma gandesc cu ce onoruri ipocrite ar fi fost sarbatorit astazi si cum le-ar fi intampinat si indurat El, cunoscandu-i repulsia pentru evenimente fastidioase, pentru agitatia mondena iscata in jurul persoanei sale, pentru agresivitatea curioasa a microfoanelor care scormoneau statura aproape monahala a fapturii sale artistice. Aidoma Regelui nebun – celebra panza ce sfidase cu aureola ei de intelesuri logica imunda a unei lumi in care era osandit sa vietuiasca – Corneliu Baba nu se lasa intovarasit decat de umbra spectrala a propriilor ganduri, din cand in cand lasate zalog hartiei din inca necunoscutul lui Jurnal sau sutele de ebose risipite prin caietele si cartoanele din atelier. Umbra aceea fascineaza imaginatia memorialistului. Ea poate imbraca uneori hlamida imperiala a insasi operei pe care a lasat-o mostenire pictorul. Dar mai poate fi si imprecatia dojenitoare a filosofului si moralistului, ce salasluiau in fiinta magistrului in egala masura, ori poate chiar mai vartos si mai transant decat a putut-o transpune in marea parabola invatatoare a discursului sau pictural. Curand, dar nu intr-atat cat s-ar cuveni, acest chip aproape necunoscut al artistului va iesi la lumina, pecetluind si in cuvant, adica in semn dumnezeiesc, coplesitoarea serie autoportretistica pe care maestrul ne-a daruit-o, povatuindu-ne parca de acolo, din tarile firii, sa ne cautam din cand in cand, ca intr-o oglinda dezvaluitoare, chipul adevarat.
Corneliu Baba ramane unul dintre pilonii picturii romanesti a secolului al XX-lea, un mare creator de scoala si o efigie a ceea ce s-ar putea defini drept identitatea spirituala a unui neam si a unui timp.
Undeva, pe un perete al atelierului din Pangratti, in care a trait si a lucrat Mesterul, si unde astazi osteneste un cirac al sau, strajuieste inramata cu grija o inscriptie autografa a maestrului, pe care se poate deslusi doar atat: “Sunt alaturi. C. Baba”.
Un monument de lapidaritate incarcat de vibratie umana, domestica aproape, care in aceasta clipa se invaluie in mistica prezentelor tutelare care ne vegheaza si ne protejeaza din empireul lor de lumini si umbre.
Corneliu Baba nu poate pleca niciodata definitiv, oricata tacere s-ar asterne in urma lui. El este doar “alaturi”. Adica in preajma, precum respiratia unui sacerdot imbalsamata de miresmele eternitatii.