"Micile vanzatoare..." (4)

Istoria nu e singura problema atunci cand Cinematograful isi propune sa reprezinte; sa reprezinte orice. Cea mai directa arta din lume (dar si cea mai tehnic sofisticata, cea mai costisitoare – si colectiva, pe deasupra!) se confrunta cu una dintre dilemele fundamentale ale oricarei reprezentari: felul in care conflictul de pe celuloid rezoneaza cu inimile spectatorilor este, oare, o “reteta” aflata o data pentru totdeauna, sau trebuie ea – periodic – adusa la zi? Altfel spus: este reprezentarea un “copy & paste” ce nu necesita reflectie, sau rezultatul anevoios al unui proces de transformare a modului de a privi? Este ea o formula statica, sau o dinamica?

In general, spunem despre cineastii care reusesc sa ne schimbe perceptia ca au “o viziune”. Fellini avea “o viziune” – si astazi, de multe ori, lumea ne pare “felliniana”. Toti marii artisti (iata un cliseu corpolent!) au avut, au sau vor avea ceea ce se cheama “o viziune”. Numai ca e mai dificil – cred – sa ai o viziune in Cinema decat in celelalte arte. Viziunea este, indeobste, teritoriul de predilectie al artelor “mari” – al Poeziei, Picturii, Teatrului… Dar nu prea spui despre un fotograf ca e “vizionar”: “meserias”, da; “talentat”, adeseori; ba chiar – cu parcimonie, insa! – “genial”. Cinematograful, fiind o arta inca si mai populara decat fotografia, isi adjudeca mai cu usurinta toate aceste epitete, numai ca – prin pura lor inflatie – ele tind sa se demonetizeze. Cutare spune despre Kubrick ca e “meserias”; altul, despre Todd Solondz, ca e “talentat” (calificativ rezervat, de regula, tinerilor regizori); in fine, un al treilea, mai generos cu adjectivele (eu, de pilda), afirma despre Tarantino ca este “genial”… Cati spun, insa, despre un regizor ca este “vizionar”? Sau care opera cinematografica e socotita a fi “vizionara”? Este Citizen Kane un film “vizionar”? In masura in care ne-a transformat modul de a privi, da; insa a mai face, astazi, film-ancheta a la CK pare desuet. Cinematograful s-a reinventat de cateva ori, din 1941 incoace, iar “inventiile” de alaltaieri (ieri, inca spectaculoase), astazi s-au perimat: CK a devenit – mai curand – film de referinta pentru regizori, parte a canonului obligatoriu pentru studentii la film, clasic de cinemateca.

Problema este ca tindem sa consideram ca artele care “reflecta intocmai” realitatea, care capteaza realul prin simpla apasare pe buton, artele-tehnologie, adica (fotografia si cinematograful), nu pot aspira la nobletea Viziunii: aceasta este rezervata artelor inalte, artelor “pure” – cele care presupun mai mult decat un aparat de inregistrare: nu o reflectare (imediata), ci o re-creare (profund medi(t)ata).

Ce mai emotioneaza, ce mai impresioneaza, astazi, sufletul bietelor “vanzatoare de pravalie”, asupra sortii carora se apleca bunul intelectual marxist Siegfried Krakauer la 1927? Acesta era de parere ca proletariatul se refugiaza in filmele de duzina (false, “formulaice” – ceea ce numim, astazi, entertainment), ca “isi cumpara distractia ce permite organului gandirii sa ia o pauza” pentru ca, altminteri, din plictiseala, poate cadea pe ganduri – si, de aici, pune mana pe facalet si rasturna “oranduiala cea cruda si nedreapta”. Capitalismul corporatist ar fi domesticit poporul cu televizorul (la-nceput, cu cinema-ul). Dar cred ca este vorba, mai degraba, de un wishful thinking marxist: de fapt, vanzatoarele de pravalie nici nu gandesc. In orice caz, daca o fac, gandurile lor au exact consistenta filmelor de duzina pe care le privesc; si nu pentru ca ar fi fost “influentate” de acestea, ci pentru ca acestea au fost influentate de ele! Filmele pe care le privesc nu sunt, Doamne fereste, “vizionare” – ci visionare: povestesc vise cu “happy end”. Binele & Raul au fost telenovelizate. Iar dilemele reprezentarii n-au nici o tangenta cu aceasta comoda ocupatie. Ce-i drept, fetelor li se-ntampla – la sfarsitul unui astfel de film – sa exclame: “A fost genial!” Dar am fi nebuni sa vedem vreo axiologie acolo unde nu e decat interjectie.