"Neoclasicii" (I)

In lipsa Memoriei, totul este Trecut.

Si totusi, nu este un paradox: observ acest fenomen tot mai des – nici macar cu coada ochiului, cum se zice, ci ziua-n amiaza mare a ziarelor, televiziunilor si conversatiilor. I-as spune – fenomenului – “neoclasic” (neaparat “neo” si neaparat intre ghilimele!).

Despre ce este vorba? Despre o intoarcere la clasicism in plin postmodernism. Nici o problema, postmodernitatea permite acest lucru (este destul de incapatoare, asta e “job description”-ul ei), numai ca – totusi – ideea de a te “intoarce” la ceva presupune – logic – o cunoastere a lucrului la care te intorci. Altfel spus, pentru ca “neoclasicismul” sa fie viabil (din punct de vedere teoretic & practic), e nevoie ca acel “neo” sa insemne chiar asta: o reluare, o recuperare, o revizitare – din perspectiva prezentului – a ceea ce a fost “clasic” la vremea sa. Si mi se pare evident ca acest lucru nu se poate petrece decat cu conditia – obligatorie – sa existe Memorie. Memorie scrisa, orala sau cinematografica.

Sa luam un exemplu recent. Un film precum Invaziile barbare a cunoscut un anumit succes printre anumiti cinefili. Recunosc ca lucrul m-a contrariat: “sonata de toamna” a lui Denys Arcand este departe de a fi o capodopera (cum au fost, la vremea lor, filmele lui Bergman), ba – chiar – nu se ridica nici macar la nivelul filmelor precedente ale regizorului canadian – Le declin de l’empire americain (1986) si Jesus de Montreal (1988). Este un film care distileaza o anume emotie – dar acea emotie este literara si, sa zic asa, “situationala”: un profesor cu un trecut aventuros (politic & erotic), inconjurat afectiv de fiul sau (de la distanta, prin internet, si de cealalta fiica), de prietenii & amantele sale, isi incheie socotelile cu lumea in vederea Marii Calatorii… Arcand reuseste sa nu cada in capcana patetismului grandilocvent (Borges spunea undeva ca Moartea ii face pe oameni grandilocventi si patetici), pe care-l pulverizeaza in umor & ireverenta (bancuri, calambururi decoltate, etc.), se mentine binisor pe linia pe plutire a bunelor sentimente, ba chiar incearca provocarea cu degetul (moartea personajului este, de fapt, o eutanasiere) – dar se ineaca, pana la urma, intr-un demonstrativism plat. Nu exista nimic – nici o scena, nici un gest – care sa mute filmul in altceva, sa-l ridice peste conditia lui – onorabila – de ilustrare conventionala a unui “caz terminal”. (Cum scriam intr-o alta cronica, are ceva de telefilm pe un canal cultural.) S-ar putea replica (de pilda) ca asta e si pariul filmului – sa vorbeasca despre Moarte fara emfaza filozofica -, numai ca filozofia nu e neaparat “emfatica”, dupa cum o demonstreaza chiar acest film (invocarea – prin mizanscena finala – a “ironistului” subversiv Socrate este un indiciu). S-ar mai putea aduce ca argument faptul ca, in fond, cel care moare nu este un “mare geniu”, un filozof planetar cu o conceptie mareata despre Om, ci un marunt profesor universitar, cu o cariera mediocra si o rutina existentiala usor peste norma – numai ca, in acest caz, filmul ar fi trebuit sa faca eforturi suplimentare in a ne arata ce in aceasta drama individuala merita punerea ei pe pelicula… De fapt (lucru care trebuie spus si repetat, tocmai pentru ca nu a fost remarcat), pentru a intelege acest personaj (Remy) si drama lui actuala, spectatorul trebuie sa se intoarca la acel Remy din filmul de-aum 18 ani: Declinul imperiului american. Cele doua filme sunt copertele aceleiasi carti: in prima parte (cea mai buna), Remy este un juisor impenitent & impertinent, in a doua, un om obosit, ajuns la capatul vietii & iluziilor sale. Filmul lui Arcand este “neoclasic” – un “neoclasic” curat si cuminte, fara stralucire. Cei care l-au prizat se impart in doua categorii: amatorii – ocazionali – de cinema, care nu iubesc cinematograful in sine, ci doar povestile pe care le spune, si cinefilii recenti, tineri care n-au vazut anterioarele filme ale lui Arcand si care-l “descopera”, acum, cu o inocenta vetusta. Vom vedea cum.