"Nu e decat literatura..."

Imi place sa ma plimb prin Jardin des Plantes, pariziana gradina botanica, cu marile, prafoasele sale institute ale stiintelor Naturii – Mineralogie, Botanica, Paleontologie -, vaste pavilioane obosite printre plante vechi. Nu este, oare, aceasta gradina asemenea unui dictionar? Patrundem in ea dupa cum deschidem dictionarul sI, plimbandu-ne pe aleile sale facem, oare, altceva decat sa frunzarim distrat si pasnic filele unei enciclopedii vegetale?
Plimbandu-ma in toamna trecuta pe aleile sale mai degraba pustii mi-l inchipuiam pe Socrate pasind pe o poteca in afara zidurilor cetatii. In dreptul portitei de langa putul lui Panops, un grup de tineri ii iese in cale. Printre acestia un oarecare Hippothales, fiul lui Hieronimos, pe care il cunostea. Acesta il agraieste: “De unde vii, Socrate si incotro?” “De la Academie si ma indrept spre Liceu”. Poteca ce trecea pe langa putul amintit, drumul serpuit dintre gradinile lui Akademos si Liceu era – ca sa spun asa – bun conducator de caldura filosofica. Nu tot astfel aleile trasate cu echerul, din gradina aceasta Aa€c la franA§aise. Poate ca l’esprit de gA©ometrie, care a prezidat la trasarea lor, nu face casa buna cu l’esprit de finesse, pe care-l pretinde filosofarea. Sau poate ca scopirea naturii si abstractizarea ei, prin procedeele horticole ale scolii clasicului Le NA´tre creeaza un mediu spiritual steril, in care reflectia filosofica nu poate fi fecunda. Cu totul altfel pe cararile multe, cai ocolind in umbra arinilor, platanilor sau prin intunecimile unui bradet, purtand denumirea aparent pretentioasa, mai curand ingenua, de Philosophenweg,  din padurile germanice. La Sibiu, pentru intaia oara, am intalnit, in plin burg, o asemenea “strada a Filosofilor” si, tot acolo, faceam lungi plimbari, alaturi de magistrul meu Blaga, pe sub arini pana departe in Dumbrava. La Heidelberg, in vara torida a lui 1976, paraseam gratioasa vila verde din HA¶lderlinweg sI, urmand serpentinele unui drumeag dintre gradini, ajungeam dupa cateva minute in Philosophenweg, calea care, serpuind domol pe coasta dealurilor paralel cu Neckar-ul din vale, ma purta prin padurea de fagi si de idei pana departe.
Desi, ca niste victime ale nominalismului acestui sfarsit al erei moderne, ne-am obisnuit cu gandul (heideggerian, desigur, desi ganditorul era departe de iluzia nominalista) ca, plimbandu-ne prin padure, noi ne-am preumbla de fapt prin cuvantul “padure”, tocmai acolo, pe acele carari de pe dealurile din jurul Heidelbergului, pe care le batuse odinioara HA¶lderlin, ca si in luminisurile din padurea Neagra, pe unde poposeam, nu departe de Freiburgul lui Heidegger, am inteles ca drumurile noastre nu se deschid doar printr-o padure a verbului. Cuvintele sunt mai mult decat orice altceva natura noastra. Drumul nostru, insa, al oamenilor unui sfarsit de ev, trebuie sa duca prin aceasta padure a verbului dincolo de ea.
In dupa-amiaza de toamna din acest Jardin des Plantes, nu departe de statuia abatelui scriitor si naturalist, Bernardin de Saint-Pierre, la poale cu perechea gingasilor sai eroi, a amantilor juvenili Paul si Virginia, uniti prin lianele amorului tropical, o tufa nu-stiu-care isi pierdea incet, foarte incet, aproape visator, frunzele albe, lucioase. Pierdut in contemplarea ploii de argint, aud cuvintele rostite, cu ani in urma, intr-o alta gradina botanica, cea din orasul copilariei mele, de o prietena foarte draga in acea vreme: “Nu e decat literatura…”. Nici nu mai stiu despre ce spunea ea ca e doar literatura, dar mai simt iritarea mea, revolta impotriva acelei deprecieri a literelor. Era langa turnul de apa al Gradinii in care, copil, urcasem de atatea ori cu infrigurare. Langa noi, bazinele parcelate, fiecare cu specia sa de plante lenese, acvatice si cu pesti rosii, argintii, punctati. Prin paienjenisul feluritelor lintite, printre frunzele etalate ale lotusilor, apa abia clipea verzuie.  “Nu e decat literatura…”.
Desigur, literatura, ca si acel erou din basme, n-a greul pamantului. Iubirea asisderea. As dori atat de mult sa cred cu adevarat aceasta. Sa cred ca este intr-una ca si intr-alta, in iubire ca si in literatura, o esenta plutitoare, nestiutoare de grija, sau mai-bine-stiutoare dar deasupra grijilor, deasupra apelor tulburi ale existentei, asemenea Duhului ce se misca peste intunecimile haosului primordial. De ce ma atragea si ma infiora totodata, copil, in aceeasi gradina botanica din orasul meu natal, apa neagra, incremenita, a unui vechi bazin ascuns printre brazi, cu malurile de piatra surpate? Buturugi negre, carbonizate parca, putrezeau lent, prinse in lintita intunecata si ea de indelungata stagnare. Cu cat mai voluptuos fericitoare e imaginea apelor limpezi ce curg iute, aplecand in cale ierburile de pe mal. Carei pofte din adancuri ii raspunde desfatarea ce mi-o pricinuieste o asemenea priveliste? As putea sa stau intins, la nesfarsit, in afara vremii, pe malul unuia dintre acele canale olandeze, ale caror ape clare sunt mereu la buza pamantului plat din jur. Gata sa se reverse, aceste ape sterg in scurgerea lor, ducandu-le cu sine fara sa le smulga, ierburile verzi de pe maluri. Sa-ti lasi bratele in suvoiul limpede, si, de ce nu, trupul intreg, in voia apelor. “Nu e decat literatura…”

Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar