Radical din 7/ de Stelian Țurlea

Editura Herg Benet are de multă vreme câteva colecții ale căror nume mă intrigă – Radical din 4, Radical din 5, Radical din 7, Radical din 9. N-am găsit nicăieri vreo explicație a editurii sau vreun interviu al autorilor publicați în care să se spună de ce aceste nume ale colecțiilor – firește, nu înseamnă că nu există, pur și simplu eu n-am reușit să dau de ele și să aflu – și, mai ales, care sunt diferențele dintre colecții. De pildă, în toate apar romane ale unor tineri autori, foarte asemănătoare ca teme si scriere, dar de ce apar într-o colecție și nu în alta e greu de înțeles. În ultimele luni mi-au căzut în mână mai multe volume apărute în „Radical din …” pe care le-am citit cu atenție (pe unele anevoios, recunosc, dar probabil e mai degrabă vina mea), ca să constat că, cele mai multe, ar putea fi analizate ca aparținând unui fenomen. Sunt cărți pe care revistele de specialitate, nu numai pe hârtie, ci și online, le cam ignoră și despre care nu scriu; dar volumele sunt larg prezentate pe bloguri, aproape toți autorii tipăriți de editură având bloguri pe care și le promovează deșănțat. Se citesc între ei, dar reușesc și să se promoveze, în acest fel. Organizează numeroase lansări în fel și fel de orașe, în care se adună să se susțină reciproc; nu există să-și lanseze unul o carte undeva și să nu apară cel puțin trei, patru dintre ceilalți autori ai editurii. Din punct de vedere al PR-ului și marketingului pare să fie o treabă excelentă, în felul acesta cărțile se vând și se fac cunoscute. Dar mai sunt elemente care îi apropie, între care mi se par cele mai importante subiectele minimaliste și, îndeosebi, limbajul, autorii fiind total dezinhibați. Majoritatea textelor sunt pline de înjurături, când e și când nu e nevoie, prin urmare nu e neapărat o chestiune de stil, de subliniere, de caracterizare a vreunei situații sau a vreunui personaj, trimiterile la origini sunt numeroase, organele genitale înfloresc pe pagină. Nu cred că literatura ca atare câștigă ceva, o spun lăsând de o parte pudicitatea. Dar, pe de altă parte, nu pot ignora prezența acestui gen de literatură în cetate.

Voi insista asupra a trei titluri apărute în „Radical din 7”.

Mihail Gălațanu – Lustruirea armelor

Un roman – așa îl prezintă editura – care ne vorbește pe un ton direct, și totuși rafinat, despre maturizare, iubire, femei, pierdere, timp și în final moarte:

„Și, totuși, vânam ceva? Vânam femei.

Bărbatul e un vânător, nu? Născut vânător.

Lustruiți armele. Bine, bine, le lustruim, dar pentru ce?

Așa, pur și simplu. Trebuie să lustruiești ceva.

Să lustruim. Sau poate vânam înseși razele soarelui.

Vânam însăși lumina, devreme ce lustruiam cu atâta osârdie, punînd suflet din sufletul nostru veșnic, nemuritor.” Prea puțin.

Eroul e un adolescent ajuns într-un liceu militar care își povestește isprăvile. „Era un bărbat fericit că se născuse bărbat. În fiecare seară – sau aproape în fiecare seară, dacă nu dimineață, se ducea la baie și unul dintre primele lucruri pe care le făcea era să-și spele îndelung organele genitale. El numea asta lustruirea armelor.” Urmează un fel de roman cazon, plin de întâmplări anoste, chiar fără haz, firește cele mai multe erotice, petrecute vreme de câțiva ani, până eroul împlinește șaptesprezece ani, când, brusc, „armele sale” nu-i mai stârnesc interes, nu și le mai contemplă, nu le mai urmărește pe ale colegilor, a devenit bărbat și aproape simultan liceul militar i se părea „din ce în ce mai searbăd”. O nouă etapă a vieții în care și stilul se schimbă. Pentru mine cel puțin, Mihail Gălățanu pe care-l știam îl regăsesc abia în acest final de carte. Nu înseamnă însă că nu poate avea admiratori și pentru restul.

Cristina Nemerovschi  – Cum a ars-o Anghelescu o lună ca scriitor de succes

Gigi Anghelescu are 39 de ani, patru luni, o săptămână, trei zile, șase ore, patru minute, câteva secunde și într-o dimineață ia hotărârea cea mare: să devină scriitor de succes. Pentru a porni în urmărirea visului său, își dă demisia de la banca unde lucrează. Vegheat și consiliat și în cele mai mici detalii de către cei doi prieteni apropiați, Georgescu și Mateescu, deja scriitori, Anghelescu face primii pași pe aventurosul drum al cuceririi lumii literare, despre care la început nu știe nimic. Urmărit de amintirea nefericitei iubiri din adolescență, pentru preafrumoasa Adina, dar și chinuit de dorința de a salva literatura de „impostori” – dintre care se distinge pregnant figura lui Cernătescu –, Anghelescu întâlnește personaje șocante și la final află că impostorul Cernătescu e propriul său fiu. Personajul, firește nu scrie nimic, pentru că e incapabil de scris. Dar la fel sunt și cele mai multe dintre personajele „scriitori”, adevărați agramați. Satiră? Umor? Cinism? Greu de spus. Mai degrabă pare o carte cu cheie, în spatele aproape fiecărui personaj părând să se ascundă unul real din lumea literară, sub numele caraghioase sau descrierile străvezii ar trebui să percepem personaje cunoscute, caz în care romanul devine o răzbunare stupidă pe o lume în care autoarea n-a pătruns. Așa să fie? O impresie greu de înlăturat. Cu toate acestea, cartea s-a bucurat de luări de poziții favorabile, nu numai din partea grupului care scrie aidoma autoarei. „Nu cred să mai fi existat în literatura noastră până la acest Anghelescu un roman care să facă atât de nemilos bășcălie de tot ce este putred în lumea literară românească” comenta Alexandru Petria. Iar Felix Nicolau scria nici mai mult, nici mai puțin: „Cristina Nemerovschi este un Caragiale al zilelor noastre.” Cam prea mult. O părere.

Corina Ozon – Zilele amanților

O impresie diferită face acest roman despre amantlâcurile de fiecare zi, întâlnite la tot pasul. Autoarea, aflată la prima ei carte, vine dinspre jurnalism, cunoaște puterea cuvintelor, are un stil clar, cunoaște bine lumea. Dar și la ea excesul de cuvinte triviale dăunează, cred, ansamblului, pare un limbaj căutat, provocator și nu neapărat literar, ca și cum acest exces ar adauga și calitate, ca și cum autoarea ar crede că romanul său va convinge prin asemenea excese. Probabil cel mai bine primit dintre toate titlurile de care ne ocupăm în această rubrică. „Când am primit invitația de a citi manuscrisul cărții Corinei, am acceptat temător. Sunt la o vârstă când îți spui arogant că ai citit cam tot și te întrebi seniorial ce ar putea să te mai surprindă. Ei bine, cartea Corinei te surprinde în primul rând pentru faptul că refuză fără efort scriitura feminină, melancolică și vag lamentabilă. Frazele sunt scurte și nu intră bătând la ușă, ci trântind-o de perete. Apoi, te surprinde tema predilectă a cărții: amantlâcurile, iubirile frugale, relațiile interzise, tot tacâmul. Practic, Corina omoară în poveștile ei orice ipocrizie feministă (chestie care mie mi-a mers la suflet), o îngroapă adânc și îi pune capac. N-o să omit sub nicio formă limbajul, care surprinde de asemenea. Corina folosește limba română fără să se ferească de extremele ei.” (Ștefan Caraman)

„Corina Ozon scrie captivant, fără floricele stilistice și volute descriptive în plus, care ar crește statistic durata de somn a populației. Zilele amanților e o carte pentru dezinhibați. N-o recomand proștilor si bigoților.” (Alexandru Petria)