Raportul secret/ de Tom Rob Smith

Primul său roman, Copilul 44 (Editura Paralela 45, 2008), despre o serie de crime asupra copiilor în Rusia stalinistă, a apărut la începutul anului 2008 și a fost recompen sat în același an cu Premiul Ian Fleming Steel Dagger pentru cel mai bun thriller al anului, acordat de către Crime Writer’s Association. Un roman de debut excepțional, nominalizat la Premiul Booker 2008 și publicat în peste 20 de țări, care-l transformă peste noapte pe tânărul său autor într-o celebritate a lumii editoriale. Un thriller polițist cu întorsături de situație spectaculoase, inspirat din fapte reale, în care un om care muncește cu sârg la construirea comunismului sovietic, la finalul perioadei staliniste, se trezește dintr-odată de cealaltă parte a baricadei, de partea celor persecuțati… O căsătorie fără iubire care se transformă într-o emoționantă poveste de dragoste… Și totul începe de la misteriosul “copil 44”, de la o crimă atroce, petrecută într-o lume în care, oficial, crima nu există…

Tom Rob Smith este un tânăr scriitor englez născut în 1979, fiul unei mame suedeze și al unui tată englez. A fost crescut la Londra, unde locuiește și astăzi. După ce a absolvit Universitatea Cambridge în 2001 și-a continuat studiile în Italia, fiind preocupat de scrierea creativă. După încheierea studiilor, a lucrat ca scenarist.

Raportul secret este al doilea roman al autorului britanic Tom Rob Smith. Cartea are același personaj principal, Leo Stepanovici Demidov, protagonistul din primul roman al lui Smith, Copilul 44. Raportul secret este o nouă explorare a Uniunii Sovietice create de Stalin. Titlul se referă la discursul liderului sovietic Nikita Hrușciov din 1956, moment în care admitea crimele comise de Stalin. Al doilea roman continuă să dezvolte tema începută în prima carte a lui Smith și servește drept o foarte bună ilustrare a conflictului din sânul societății sovietice în timpul lui Stalin.
15 martie

O jumătate de oră după miezul nopții, Leo aștepta pe locul in care se ridica odată Biserica “Sfanta Sofia”. Cupolele si altarul dispăruseră. In locul lor se vedea o groapă imensă, adancă de zece metri, de douăzeci pe saptezeci de metri. Unul dintre pereți se prăbusise, formandu-se astfel o pantă neregulată la capătul căreia se vedea un bazin noroios de zăpadă murdară, gheață innegrită si apă maloasă. Pereții rămasi in picioare erau si ei pe cale să se prăbusească, coscoviți, lăsand impresia de gură care se inchide in jurul unei monstruoase limbi negre. Nu se mai făcuse nimic din 1950: era un santier pe care nu se construia nimic. De-a lungul perimetrului inconjurat cu un gard de oțel, se vedeau semne pe jumătate sterse care atenționau oamenii să stea la distanță. După prima incercare, nereusită, cand expertul in demolări murise si cațiva oameni din mulțime fuseseră răniți, biserica fusese, in cele din urmă, distrusă, rămăsițele ei incărcate in camioane si duse in afara orasului; acum, in jurul cadavrului de moloz cresteau buruieni. Incepuseră lucrările preliminarii la ceea ce trebuia să fie cel mai mare complex sportiv de inot al națiunii, care ar fi trebuit să includă o piscină de cincizeci de metri si o serie de bania, una pentru bărbați, una pentru femei, si o sală de marmură pentru oficialii statului. O mare campanie de media starnise interes pană la saturație. Schițele de construcție fuseseră tipărite in Pravda, in cinematografe rulaseră filmulețe care arătau oameni in carne si oase in supraimpresiune cu un desen al bazinelor terminate. Pe măsură ce propaganda se intețea, lucrările ajunseseră in impas. Terenul aflat in apropierea raului era instabil si susceptibil de alunecare. Fundația incepuse s-o ia din loc si să se făramițeze, provocand regretul autorităților că nu examinaseră mai cu atenție vechea fundație a bisericii inainte să se apuce să sape. Unele dintre mințile cele mai strălucite ale țării fuseseră chemate să rezolve problema si, după o atentă analiză, declaraseră terenul ca fiind nepotrivit pentru construirea complexului, solicitand realizarea, la o adancime mult mai mare decat fusese fundația bisericii, a unei rețele de țevi si canale de scurgere. Acei experți fuseseră demisi si adusi alții, mai dornici de colaborare, experți care, după o altă examinare atentă, dar de alt fel, declaraseră problema ca fiind rezolvabilă. Pur si simplu aveau nevoie de mai mult timp. Era răspunsul pe care voia să-l audă statul, care nu avea de gand să recunoască greseala. Respectivii experți fuseseră găzduiți in apartamente luxoase, unde desenaseră diagrame si puseseră pe hartie calcule, in timp ce groapa cea adancă se umplea cu apă de ploaie pe timp de toamnă, cu zăpadă pe timp de iarnă si cu țanțari pe timp de vară. Filmulețele de propagandă fuseseră retrase din cinematografe. Cetățenii perspicace ințeleseseră că era mai bine să uite de proiect. Cetățenii imprudenți comentaseră confuzi că un sanț plin cu apă era un substitut cam sărăcuț pentru o biserică veche de trei sute de ani. In vara lui 1951, Leo arestase un om pentru faptul că făcuse astfel de comentarii. Leo se uită la ceas. Asteptase mai bine de o oră. Tremurand si istovit, era aproape innebunit de nerăbdare. Nu avea nicio idee dacă soția lui supraviețuise intervenției chirurgicale si nici nu avea cum să afle. Nu se punea problema ca decizia de a o lăsa pe Raisa si a merge să-l intalnească pe Lazar să nu fie una corectă. N-avea ce să facă in spital. Indiferent cat de mult il ura Zoia, indiferent de cum se purtase, indiferent de faptul că voia să-l vadă mort, el isi asuma răspunderea pentru ea, o responsabilitate pe care-si promisese s-o păstreze, fie că ea il iubea sau nu. In asteptarea intalnirii mersese acasă, se spălase, indepărtase mirosul de canal si isi schimbase uniforma. Ii pansaseră mainile la spital. Refuzase calmantele, temandu-se că acestea l-ar fi putut molesi. Purta haine civile, constient că semnele autorității ar fi putut provoca un preot animat de dorințe de răzbunare. Auzind un zgomot, Leo se intoarse, scrutand intunericul in căutarea adversarului. Venea ceva lumină de la clădirile din apropiere, aflate dincolo de perimetrul ingrădit. Utilaje prețioase – buldozere si macarale – stăteau abandonate, lăsate să ruginească, căci nimeni nu indrăznea să admită infrangerea mutandu-le acolo unde ar fi putut fi de folos. Leo auzi încă o dată zgomotul, unul de metal lovit de piatră. Nu venea dinăuntrul construcției, ci dinspre rau. Cu grijă, se apropie de marginea de piatră, aplecandu-se in față peste ea, incercand să deslusească intunericul in partea dinspre apă. Văzu o mană intinsă, nu departe de locul in care se afla. Un om inaintă ager mergand pe vine pe lespedea de piatră, inainte să-si facă vant si să sară inspre locul construcției. Pe langă acesta inainta un alt om. Amandoi se cățărau

pe zid venind dinspre o gură de canal, asemenea unei colonii intăratate de furnici care răspunde unei amenințări. Leo il recunoscu pe băiatul care-l ucisese pe patriarh in timp ce acesta se cățăra cu abilitate, infigandu-si degetele de la maini in zidul de cărămidă. Privindu-l cu cată agilitate se misca, nu era de mirare că supraviețuise după ce fusese luat de torent. Banda il percheziționă pe Leo, verificand să nu aibă

arme. Erau sapte oameni plus băiatul, toți avand tatuaje pe gaturi si maini. Unele din lucrurile de imbrăcăminte pe care le purtau erau bine croite, in vreme ce altele erau jerpelite si desperecheate, de parcă ar fi fost alese printr-o selecție total anapoda, din garderobele a cel puȚin o sută de oameni. Felul in care arătau nu lăsa loc de intrebări. Făceau parte dintr-o frăție de criminali, asa-numiții vory, o frăție inchegată pe

vremea cand oamenii acestia se aflaseră in Gulag. In ciuda profesiei sale, Leo avusese rareori de-a face cu astfel de oameni. Se considerau ca fiind cu totul in afara statului. Membrii bandei se răspandiră examinand imprejurimile, verificand dacă locul era sigur. In cele din urmă, băiatul fluieră, in semn că nimic nu dădea de bănuit. Pe lespedea de piatră isi făcură apariția două maini. Lazar urca, iesind la suprafață,

ridicandu-se deasupra acestor vory, luminat din spate de farurile de pe celălalt mal al raului. Numai că acesta nu era Lazar. Era o femeie – Anisya, soția lui Lazar. Părul Anisyei era tăiat scurt. Trăsăturile ii erau ascuțite. Toată dulceața si rotunjimea de pe fața si trupul ei dispăruseră. In ciuda acestei infățisări, părea cu atat mai intens plină de viață, mai agilă si mai puternică decat fusese vreodată inainte, de parcă o mare energie ar fi emanat din ea. Purta pantaloni largi, o cămasă si o haină scurtă si groasă – era imbrăcată aproape la fel ca ceilalți, bărbații care o inconjurau. La brau purta un revolver, asa cum poartă bandiții. Din poziția ei triumfătoare se uită in jos spre Leo, mandră că sosirea ei il luase prin surprindere. Leo nu reusi să scoată decat o vorbă, să-i rostească numele:

– Anisya?

Ea zambi. Vocea ii era spartă si profundă, isi pierduse orice melodicitate, nu mai era vocea femeii care obisnuia să cante in corul soțului ei.

– Numele ăsta nu mai inseamnă nimic pentru mine acum. Oamenii mei imi zic Fraera.

Sări de pe marginea de piatră, nu departe de Leo. Dreaptă, ii studie fața cu atenție.

– Maxim… I se adresă cu numele fals pe care si-l luase.

– Spune-mi, si să nu mă minți, de cate ori te-ai gandit la mine? In fiecare zi?

– Sincer, nu.

– Te gandeai la mine o dată pe săptămană?

– Nu.

– O dată pe lună…

– Nu stiu.

Fraera ii ingădui o tăcere stanjenită inainte să remarce:

– Pot să-ți garantez că victimele tale se gandesc la tine in fiecare zi, in fiecare dimineață si in fiecare noapte. Isi aduc aminte de mirosul tău si de sunetul vocii tale, isi amintesc la fel de clar cum te văd eu pe tine acum.

Fraera isi ridică mana dreaptă.

– Asta e mana pe care ai atins-o cand mi-ai făcut propunerea să-l părăsesc pe soțul meu. Nu asa ai spus? Că ar trebui să-l las să moară in Gulag in timp ce eu m-as fi strecurat in pat cu tine?

– Eram tanăr.

– Da, erai. Foarte tanăr si, cu toate astea, aveai putere asupra mea, asupra soțului meu. Nu erai decat un băiat cu cas la gură, ceva mai mult decat un adolescent. Aveai impresia că făcusesi un lucru plin de decență incercand să mă salvezi. Era o conversație pe care o repetase de o mie de ori, vorbe slefuite in timpul a sapte ani de ură.

– Am avut noroc si am evadat. Dacă m-ar fi prins frica, dacă as fi cedat, as fi ajuns nevasta ta, nevasta unui ofițer MGB, un complice la crimele tale, cineva cu care să-ți imparți vina.

– Ai toate motivele să mă urăsti.

– Am mult mai multe motive decat crezi.

– Raisa, Zoia, Elena, ele n-au nimic de-a face cu greselile mele.

– Vrei să spui că ele erau inocente? Cand au avut astfel de lucruri importanță pentru tine? Cați inocenți ai arestat?

– Ai de gand să ucizi toate persoanele care ți-au gresit?

– Pe Suren nu l-am omorat. Si nici pe mentorul tău Nikolai.

– Fiicele lui sunt moarte.

Fraera isi scutură capul.

– Maxim, eu nu am inimă. N-am lacrimi de vărsat.

Nikolai era slab si vanitos. Ar fi trebuit să-mi dau seama că osă moară in cel mai patetic mod cu putință. Dar oricum, ca mesaj pentru stat, a fost, fără indoială, mult mai puternic decat dacă s-ar fi spanzurat pur si simplu. Leo se intrebă dacă nu cumva, asa cum fusese inlocuită Biserica “Sfanta Sofia” cu o groapă intunecată si adancă, nu se intamplase si cu ea acelasi lucru. Fundamentul ei moral fusese distrus si inlocuit de un abis intunecat.

– Pun pariu că ai făcut deja legătura intre Suren, omul de la tipografie, Nikolai, patriarh si tine. Il stiai pe Nikolai: el fusese seful tău. Patriarhul fusese cel care te ajutase să te infiltrezi in Biserica noastră, zise Fraera.

– Suren a lucrat pentru MGB. dar nu l-am cunoscut personal.

– Era gardian cand am fost eu interogată. Mi-l aduc aminte cum se inălța pe varful picioarelor să se uite in celulă. Imi aduc aminte partea de sus a capului lui, ochii lui curiosi, de parcă ar fi stat cu gura căscată la un film.

– Si care-i legătura? intrebă Leo.

– Cand polițistii devin criminali, acestia trebuie să devină polițisti. Inocenții trebuie să trăiască pe sub pămant, in scursorile oraselor, in vreme ce ticălosii trăiesc in apartamente incălzite. Lumea s-a intors cu susul in jos: nu fac altceva decat s-o intorc la loc, cu susul in sus si josul in jos. Leo vorbi:

– Si Zoia? Ai ucide-o, o fetiță care nici măcar nu mă place? O fată care a ales să trăiască alături de mine doar pentru sora ei, s-o salveze de la o viață in orfelinat?

– Gresesti in incercările tale de a face apel la omenia mea. Anisya e moartă. A murit cand statul i-a luat copilul de langă ea.

Leo nu inȚelese. Ca răspuns față de evidenta lui confuzie, Fraera adăugă:

– Maxim, cand m-ai arestat, eram insărcinată. Cu precizia unui chirurg, Fraera observă această nouă rană care se deschidea, răsucind cuțitul inăuntru, privindu-l cum sangerează.

– Nici măcar nu ți-ai făcut vreodată timp să te interesezi ce s-a intamplat cu Lazar. Nu ți-ai făcut niciodată timp să afli ce s-a intamplat cu mine. Dacă te-ai fi uitat prin registre, ai fi descoperit că am născut un copil la opt luni după ce fusesem inchisă. Mi s-a ingăduit să am grijă de el doar trei luni, după care mi l-au luat. Mi-au spus să uit de el. Mi-au spus că n-o să-l mai văd niciodată. Cand am fost eliberată, cu ocazia unei grațieri după moartea lui Stalin, mi-am căutat copilul. Fusese plasat intr-un orfelinat, dar i se schimbase numele, iar toate dovezile despre nasterea mea fuseseră distruse. Asa se procedează, după cum mi s-a spus. Să pierzi un copil e una; alta e să stii că el trăieste undeva, fără să stie de existența ta.

– Fraera, nu pot să apăr statul. Am urmat niste ordine. Si am gresit. Ordinele erau gresite. Statul a gresit. Dar eu m-am schimbat.

– Stiu despre schimbările pe care le-ai făcut. Nu mai esti kaghebist, esti milițian. Nu te ocupi decat de crime adevărate, nu de cele politice. Ai adoptat două fetițe frumoase. Asa vezi tu reabilitarea, nu? Ce crezi că pot să insemne lucrurile astea pentru mine? Si cu datoria față de mine cum rămane? Cu datoriile față de bărbații si femeile pe care le-ai arestat? Cum vor fi plătite toate astea? Ai de gand să ridici cumva

vreo statuie modestă ca să-i comemorezi pe morți? O să asezi o plăcuță de alamă cu numele scrise cu litere mici, ca să incapă toate? O să fie de ajuns?

– Vrei să mă omori?

– M-am gandit la asta de multe ori.

– Atunci omoară-mă pe mine si las-o pe Zoia in viață. Las-o pe soția mea să trăiască.

– Ai fi fericit să mori dacă le-ai putea salva. Te-ar innobila lucrul ăsta; te-ai curăța de petele de sange. Incă mai crezi că poți să-ți conduci viața de parc-ai fi erou? Dă-ți hainele jos. Leo rămase mut, fără să fie sigur dacă auzise bine. Ea repetă instrucțiunile- Maxim, dă-ți hainele jos. Leo isi luă pălăria, isi scoase mănusile, apoi haina si le aruncă pe toate la pămant. Isi descheie cămasa, tremurand de frig, si o puse pe varful grămezii de haine din fața lui. Fraera ridică mana.

– De ajuns.

El rămase nemiscat, cu brațele căzute in lături.

– łi se pare că e friguroasă noaptea asta, Maxim? E nimic față de nopțile din Kolima, din capătul inghețat al țării, acolo unde l-ai trimis pe soțul meu. Spre surprinderea lui Leo, Fraera incepu să se dezbrace;

isi scoase haina si cămasa si rămase cu bustul gol. Pielea ii era acoperită de tatuaje: unul aflat chiar sub sanul drept, unul pe stomac, altele ii umpleau brațele si mainile, degetele. Făcu un pas spre Leo.

– Vrei să stii ce mi s-a intamplat in toți anii ăstia din urmă? Vrei să stii cum a ajuns o femeie, soția unui preot, să facă parte dintr-o bandă de vory? Toate răspunsurile sunt scrise aici, pe pielea mea. Isi prinse sanul cu mana, ridicandu-l, arătandu-i lui Leo tatuajul de dedesubt. Era un leu.

– Inseamnă că o să mă răzbun pe toți cei care mi-au făcut rău, incepand cu avocații si terminand cu judecătorii, de la gardienii din inchisoare pană la ofițerii de Miliție. In centrul cutiei toracice, chiar intre sani, se vedea un crucifix.

– N-are nimic de-a face cu soțul meu, Maxim, nu reprezintă decat autoritatea mea de hoț legiuit. Poate că asta o s-o ințelegi. Isi atinse tatuajul aflat in dreptul stomacului. Infățisa o femeie insărcinată in ultimele luni, cu o secțiune care-i revela interiorul burții. In locul unui copil nenăscut, stomacul proeminent era umplut cu sarmă incurcată, răsucită de multe ori, asemenea unui cordon ombilical lung.

– Maxim, tu ai pielea albă ca a unui nou-născut. Mie si oamenilor mei nu ni se pare corect. Unde sunt crimele tale? Unde sunt lucrurile pe care le-ai făcut pană acum? Nu văd nici urmă de ele. Nu văd urme si semne pe tine. Nu văd niciuna din crimele tale scrise pe tine. Fraera se mai apropie cu un pas, aproape atingandu-l.

– Pot să te ating, Maxim. Dar dacă tu mă atingi fie si numai cu un deget, o să fii ucis. Pielea mea inseamnă autoritatea mea. Pentru tine, dacă m-ai atinge, ar fi ca o violare, o insultă.

Se lipi de el, soptind:

– Sapte ani mai tarziu, e randul meu să-ți fac o ofertă. Lazar incă se află in Kolima, lucrează intr-o mină auriferă. Ei refuză să-i dea drumul. Este preot. Preoții sunt iarăsi urați, numai că acum nu mai sunt războaie pe care statul să le mai poată invoca. I s-a spus că va trebui să-si execute intreaga pedeapsă – douăzeci si cinci de ani. Vreau să-l scoți de acolo. Vreau să indrepți nedreptatea asta.

– Nu am o astfel de putere.

– Ai legături.

– Fraera, l-ai ucis pe patriarh. Esti vinovată de moartea a doi agenți, Nikolai si Moskvin. N-or să negocieze niciodată cu tine. Nu-l vor elibera niciodată pe Lazar.

– Atunci va trebui să găsesti altă cale să-l eliberezi.

– Fraera, te rog. Dacă mi-ai fi cerut asta acum vreo săptămană, poate s-ar fi putut rezolva. Dar după ce-ai făcut, e imposibil. Ascultă ce-ți spun. As face orice pentru Zoia, orice mi-ar sta in puteri. Cu toate astea, nu-l pot elibera pe Lazar.

Fraera se aplecă in față, soptind:

– Adu-ți aminte, eu te pot atinge pe tine, dar tu nu mă poți atinge pe mine.

Cu acest avertisment, ea il sărută pe obraz. Tandru, la inceput, inainte ca dinții să se infigă in pielea lui, să-l strangă, să sape in carnea lui cu putere crescandă, pană ce-i dădu sangele. Durerea fu intensă. Leo vru s-o impingă in lături, dardac-ar fi atins-o ar fi putut fi ucis. Nu era nimic de făcut, nu putea decat să suporte durerea. In cele din urmă, ea isi desfăcu gura, făcand un pas in spate si admirand urmele de muscături.

– Maxim, te-ai ales cu primul tău tatuaj. Buzele pătate de sangele lui articulară concluzia:

– Eliberează-l pe soțul meu dacă vrei să n-o ucid pe fiica ta.

Din volumul cu același titlu în pregătire la Editura Paralela 45. Traducere de Violeta Varvura.