Rasul la romani. De romani

Comedia este, spuneam in numarul trecut, genul de spectacol cel mai drag auditoriului romanesc. Nu-i de mirare, de aceea, ca la noi exista nu numai un Teatru de Comedie, profilat tocmai pe reprezentarea textelor vesele, dar si doua festivaluri dedicate reprezentatiilor comice. Unul se desfasoara, in fiecare toamna, la Galati si invita montari cu piese din literatura universala. Celalalt – ajuns in acest an abia la a doua editie – se petrece, primavara, la Bucuresti si are frumoasa ambitie de a infatIsa publicului exclusiv comedii nationale.

Initiativa nasterii acestui patriotic festival ii apartine actorului George Mihaita, directorul Teatrului de Comedie, care, de cand a fost “uns” la conducerea acestei institutii, a izbutit sa faca uimitor de multe lucruri. A repus pe picioare teatrul, care intrase intr-o umbroasa zona de lehamite si scandaluri, i-a reconsiderat repertoriul si ansamblul, i-a refacut sala (care este acum “aerisita”, eleganta si primitoare), i-a adaugat un foarte util spatiu tip studio, l-a zugravit, vopsit si dichisit, asa incat a devenit un lucru placut sa-l vizitezi si ca spectator, dar si ca om cu treaba, care se intampla sa nimereasca si prin locurile mai putin vizibile ochilor lumii. (Despre cum arata aceste locuri in destule teatre din Romania promit sa povestesc odata mai pe larg – nici nu stii daca sa razi sau sa plangi.) In fine, a avut ideea organizarii acestui festival, menit, intre altele, sa infirme o prejudecata scoasa pe tapet mai cu seama de directorii plictisiti: aceea ca publicul din Romania nu vine la spectacolele cu piese romanesti. Ei bine, vine – fireste, daca i se fac propuneri atragatoare.

In aceasta privinta, editia 2004 a FestCo – acronimul reuniunii, a carei “efigie” a fost desenata de Horatiu Malaele, excelent caricaturist, dupa cum se stie, si, bineinteles, vedeta incontestabila a teatrului – s-a dovedit mult mai darnica decat aceea de anul trecut. Nu am putut, din varii motive, sa frecventez festivalul, dar, cum am fost unul dintre cei care s-au ocupat de selectia spectacolelor (alaturi de colegii critici Cristina Modreanu si Ion Parhon), stiu bine despre ce a fost vorba.

A fost vorba, in primul rand, despre o foarte ampla oferta dramaturgica, pornind de la comedia romantica antebelica – Insir’te, margarite! de Victor Eftimiu (Teatrul “Nottara”) – si comedia romantica interbelica – Ultima ora de Mihail Sebastian (Teatrul National din Bucuresti) -, trecand prin modern-clasicizatul teatru al absurdului – Jacques sau supunerea si Pietonul si furia de Eugen Ionescu (Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, respectiv Theatrum Mundi din Bucuresti) -, ajungand la comedia metaforic-cerebrala din deceniile 7-9 ale secolului ce trecu pe neobservate – Superba, nevazuta camila si Zapezile de altadata de Dumitru Solomon (Teatrul National din Iasi, respectiv Teatrul “Fani Tardini” din Galati) – si sfarsind cu produsele cele mai noi ale literaturii comice autohtone – Ultima halta in paradis de Valentin Nicolau (Teatrul de Nord din Satu Mare), Oase pentru Otto si Aici nu se simte de Lia Bugnar (ambele, la Teatrul Luni de la Green Hours), Gunoierul de Mimi Branescu (Teatrul Act) – sau ca si autohtone – De ce fierbe copilul in mamaliga, dupa prozele compatrioatei noastre emigrate in Germania Aglaja Veteranyi (Teatrul Odeon). Un “arc peste timp”, cum se spune, ilustrat, parca, de mixajul intre schitele lui Caragiale si discursurile autentice (!) ale parlamentarilor nostri de azi, efectuat de Ilie Gheorghe in al sau recital – Oratorii pisicilor turbate (Teatrul “Sica Alexandrescu” din Brasov). Dupa cum se vede, o remarcabila varietate de titluri si stiluri, precum si o remarcabila diversitate a provenientei geografice a spectacolelor. Care va sa zica, piesa romanesca (comica) se joaca peste tot in Romania.

A fost vorba, apoi, despre o extrem de larga oferta a stilurilor de mizanscena, mergand de la viziunea “clasica” a Ancai Ovanez-Dorosenco (Ultima ora) pana la anecdota hiper-actualizanta a lui Alexandru Dabija (Insir’te, margarite!). Intre aceste extreme, discursuri regizorale simple, directe – Mircea Cornisteanu (Zapezile de altadata), Andrei Mihalache (Ultima halta in paradis), Liviu Manoliu (Superba, nevazuta camila) – sau elaborate, explorand in adancime limbajul teatral – Tompa GA!bor (Jacques…), Alexander Hausvater (Pietonul si furia), Radu Afrim (De ce fierbe copilul…). Dupa cum se vede, nume de regizori importanti si talentati. Care va sa zica, piesa romaneasca (comica) ii intereseaza pe artistii seriosi.

Festivalul a mai cuprins si alte reprezentatii, in afara selectiei – printre care, o premiera absoluta a teatrului-gazda: Poker de Adrian Lustig, in regia lui Alexandru Tocilescu -, lansari de carte, expozitii s.a.m.d., care i-au dat alura unui eveniment cultural cu acte in regula. Care va sa zica, se poate.