Războiul care a pus capăt păcii – Drumul spre 1914/ de Margaret MacMillan

Câștigătoare a International Affairs Book of the Year 2014 la Political Book Awards, nominalizată la Samuel Johnson Prize 2013 și la Shaughnessy Cohen Prize for Political Writing 2013, acordat de Writers Trust of Canada, inclusă pe lista celor mai bune cărți ale anului de publicațiile: New York Times (New York Times 100 Most Notable Books of 2013); The Economist (Economist Best History Books of the Year 2013); Mail on Sunday (Mail on Sunday Books of the Year); The Observer (Observer Christmas Books); Daily Mail (Daily Mail Best Books of the Year), lucrarea reputatului istoric de talie mondială Margaret MacMillan este un magistral tour de force prin istoria și diplomația sfârșitului de secol al XIX-lea și începutului de secol XX. Într-un tablou panoramic care reunește informație istorică atent documentată, analize aplicate, revelații din arhive, fragmente de corespondență privată, dar și anecdotică  plină de culoare, portretizări expresive și incursiuni pasionante în antropologia culturală, MacMillan explorează perioada premergătoare izbucnirii Primului Război Mondial, în încercarea de a descifra cauzele care au adus, după o îndelungată perioadă de pace și prosperitate pe continentul european, la marșul nesăbuit către o conflagrație de proporții mondiale.

Scris cu vervă, într-un stil alert și captivant, volumul reușește rara performanță de a se adresa cu aceeași relevanță unei palete largi de cititori, cucerind deopotrivă interesul specialiștilor, pe cel al pasionaților de istorie, diplomație, relații internaționale, științe socio-politice și militare, dar și al publicului larg. O carte de proporții epice, alcătuită nu numai cu acribia istoricului, dar și cu gândirea eliberată de clișee a analistului contemporan, interesat de comparații și arcuri peste timp, a cărei poveste fascinantă se derulează, spre deliciul lectorului, în ritmul sincopat al unui roman de capă și spadă.

Autoarea de origine canadiană Margaret MacMillan (născută pe 23 decembrie 1943 la Toronto, Ontario) este un istoric de renume mondial, profesor de istorie internațională la Oxford University, unde este director (Warden) al St Antony’s College.

Europa la 1900

Pe 14 aprilie 1900, în discursul său de la deschiderea Expoziției Universale de la Paris, Émile Loubet, președintele Franței, a îndemnat la dreptate și înțelegere umană. Presa vremii însă a dat dovadă de prea puțină înțelegere în consemnarea acestui eveniment. Expozițiile nu erau gata; amenajarea era o harababură prăfuită de lucrări încă în construcție; și aproape toată lumea detesta imensa statuie de la intrare înfățișând o femeie îmbrăcată într‑o rochie de seară la modă, al cărei model fusese actrița Sarah Bernhardt. Cu toate acestea, expoziția a fost un mare succes, numărând peste 50 de milioane de vizitatori.

Stilul și tematica expoziției aveau ca scop, în parte, glorificarea trecutului, așa că fiecare națiune și‑a prezentat comorile – fie ele picturi, sculpturi, cărți sau manuscrise rare – și activitățile tipice. Astfel, la pavilionul canadian erau expuse mormane de blănuri, la cel finlandez mult lemn, în timp ce portughezii își decoraseră standul cu pești ornamentali. Multe dintre pavilioanele europene erau replici ale marilor clădiri gotice sau renascentiste, deși mica Elveție construise doar o cabană de munte. Chinezii recreaseră o parte a Orașului Interzis din Beijing, iar Siamul (Thailanda de astăzi) construise o pagodă. Imperiul Otoman, un stat în declin, dar încă măreț, care se întindea de la Balcani, în sudul Europei, cuprinzând tot teritoriul Turciei până în Orientul Mijlociu arab, îmbinase o serie întreagă de stiluri în construcția pavilionului său, o reflexie a nenumăratelor popoare pe care le îngloba, creștini, musulmani, evrei și nenumărate alte etnii. Cu plăci de ceramică și cărămizi colorate, arcuri, turnuri, ferestre gotice, elemente tipice moscheilor sau Marelui Bazar de la Constantinopol (astăzi Istanbul), era clar că rezultatul final se asemăna oarecum cu Hagia Sophia, cândva o mare bazilică creștină, transformată în moschee după cucerirea otomană.

Deasupra pavilionului Germaniei trona o statuie înfățișând un crainic suflând într‑o trâmbiță, o imagine potrivită, probabil, pentru cea mai tânără dintre marile puteri europene. Înăuntrul pavilionului se regăsea o reproducere exactă a bibliotecii lui Frederic cel Mare; germanii dăduseră dovadă de tact și nu se concentraseră asupra victoriilor militare ale acestuia, o mare parte repurtate împotriva Franței. Fațada dinspre vest însă făcea aluzie la o nouă rivalitate, cea care se năștea între Germania și cea mai mare putere maritimă a lumii, Marea Britanie: aici, pe un panou erau înfățișate marea învolburată, sirene cântând, iar mottoul inscripționat i‑ar fi aparținut, potrivit zvonurilor, chiar kaiserului german Wilhelm al II‑lea: „Steaua Fortunei îl invită pe cel curajos să ridice ancora și să se avânte în cucerirea valurilor.” Și în alte părți ale Expoziției erau exponate care aminteau de puterea în ascensiune rapidă a unui stat format de‑abia la 1871; Palatul Electricității prezenta o macara gigantică din Germania, ce putea ridica 25.000 de kilograme.

Austro‑Ungaria, cel mai apropiat prieten al Germaniei în Europa, avea două pavilioane separate, câte unul pentru fiecare entitate ce compunea așa‑numita Dublă Monarhie. Pavilionul austriac era un omagiu adus stilului Art Nouveau, noutatea artistică ce câștigase teren în Europa. Heruvimi și delfini de marmură se jucau în fântâni, scările erau susținute de statui gigantice și fiecare centimetru de perete părea să fie îmbrăcat în foiță de aur, pietre prețioase, măști ale comediei sau tragediei ori ghirlande. Un grandios salon de recepție fusese rezervat membrilor familiei de Habsburg, care domnise secole la rândul peste marele imperiu ce se întindea din inima Europei, coborând spre Alpi și Adriatică, iar pavilionul prezenta lucrări ale polonezilor, cehilor și slavilor de sud de pe Coasta Dalmată, o mică parte din nenumăratele popoare ce alcătuiau Dubla Monarhie. Lângă pavilionul austriac se afla un stand mai mic, care îl separa de cel maghiar și care aparținea micii provincii a Bosniei, teoretic încă parte din Imperiul Otoman, dar administrată din 1878 de Viena. Potrivit unui ghid publicat de Hachette, pavilionul bosniac, decorat cu măiestrie de meșteșugarii capitalei sale, Sarajevo, se asemăna cu o tânără fată scoasă pentru prima dată în lume de părinții ei.(Și nu erau tocmai încântați de acest lucru.)

În pavilionul maghiar, atmosfera era puternic naționalistă (criticii austrieci au declarat cu amărăciune că arta populară expusă era vulgară, în culori prea țipătoare). Printre exponate se număra și o reconstrucție a măreței cetăți de la Komárom din nordul țării, care stătuse în calea otomanilor în secolul al XVI‑lea, pe când aceștia se extindeau spre nord, în Europa. În trecutul mai apropiat, în 1848, fortăreața fusese folosită de naționaliștii unguri în timpul revoltei împotriva Habsburgilor, dar căzuse în mâinile forțelor austriece în 1849. O altă încăpere era dedicată husarilor, faimoși pentru vitejia lor în războiul împotriva otomanilor. Exponatele acordau însă o mai mică importanță milioanelor de locuitori aparținând unor etnii diferite de cea maghiară, precum croații sau românii, care trăiau în interiorul granițelor Ungariei.

Italia, țară nou‑formată asemenea Germaniei, devenită mare putere mai degrabă din curtoazie, și nu pe baza unor calități reale, construise ceva ce se asemăna cu o catedrală măreață, bogat ornamentată. Pe domul său de aur se ridica triumfător un vultur uriaș, cu aripile desfăcute. În interior, erau expuse o mulțime de opere de artă din Evul Mediu și Renaștere, însă gloriile trecutului puteau fi o povară grea pentru o țară tânără și săracă. Pe de altă parte, Regatul Unit a preferat un pavilion modest, chiar dacă încă domina o mare parte a comerțului și producției mondiale și încă deținea cea mai mare flotă și cel mai mare imperiu de pe mapamond. Expoziția ei a fost găzduită într‑o intimă și primitoare casă de țară, proiectată de un tânăr arhitect aflat în ascensiune, Edwin Lutyens. Casa era construită din paiantă, în stil Tudor, și expunea în mare parte picturi englezești de secol XVIII. Unii colecționari privați britanici refuzaseră să‑și împrumute lucrările pentru că relația cu Franța, prin tradiție dificilă, devenise deosebit de tensionată în 1900.

Rusia s‑a bucurat de un loc de onoare, în calitate de aliat preferat al Franței. Exponatele rusești erau de dimensiuni uriașe și răspândite în diverse locații în cadrul expoziției: de la un palat gigantic construit în stilul Kremlinului, dedicat Siberiei, la un pavilion bogat decorat, ce purta numele mamei țarului, împărăteasa Maria. Printre multe altele, vizitatorii au putut admira și o hartă a Franței împodobită cu pietre prețioase, trimisă în dar francezilor de țarul Nicolae al II‑lea, și s‑au minunat în fața extravaganței posesiunilor Romanovilor. Francezii nu aveau un pavilion propriu; în fond și la urma urmei, întreaga expoziție fusese concepută ca un tribut adus civilizației franceze, puterii Franței, industriei și agriculturii ei, precum și coloniilor pe care le deținea, astfel că saloane întregi din diversele expoziții speciale erau dedicate realizărilor ei. Secțiunea franceză de la Palais des Beaux‑Arts, consemna ghidul, era, desigur, un exemplu de bun gust și lux. Expoziția marca reafirmarea Franței ca mare putere, chiar dacă numai cu treizeci de ani în urmă suferise o înfrângere zdrobitoare în momentul în care încercase să împiedice formarea statului german.

Cu toate acestea, Expoziția Universală a fost, după cum au declarat francezii, „un simbol al armoniei și păcii“ pentru întreaga umanitate. Deși cele mai bine de patruzeci de state prezente la Paris proveneau în mare parte din Europa, Statele Unite, China și câteva țări din America Latină au avut și ele pavilioane proprii. Însă, pentru a reaminti cine deținea de fapt puterea, o mare parte din spațiul Expoziției a fost acordt coloniilor, puterile europene putându‑și astfel etala posesiunile. Publicul putea admira plante și animale exotice, se putea plimba prin reproduceri ale unor sate africane, putea privi meșteșugari din Indochina Franceză la muncă sau putea face cumpărături în suk‑uri din nordul Africii. „Tinere dansatoare mlădioase”, critica sever un observator american, „își contorsionează corpul în cele mai îngrozitoare feluri cunoscute vreodată de discipolii Terpsihorei.” Vizitatorii plecau de la expoziție cu inima împăcată știind că civilizația lor era superioară și că beneficiile ei se răspândeau în întreaga lume.

Expoziția părea să fie o modalitate adecvată de a marca sfârșitul unui secol care începuse cu revoluții și războaie, dar care devenise acum un simbol al progresului, păcii și prosperității. Europa cunoscuse și războaie pe parcursul secolului al XIX‑lea, dar acestea nu fuseseră nimic în comparație cu îndelungatele confruntări din secolul al XVIII‑lea, războaiele Revoluției Franceze sau, mai târziu, cele Napoleoniene, care atrăseseră în conflict aproape toate puterile europene. Războaiele secolului al XIX‑lea fuseseră în general scurte – asemenea celui dintre Imperiul Prusac și cel Austriac, care durase șapte săptămâni – sau războaie coloniale, care se purtau departe de continent. Excepția a fost Războiul din Crimeea, de la jumătatea secolului al XIX‑lea, care a implicat patru puteri europene. În Războiul Austro‑Prusac, cel Franco‑Prusac sau cel Ruso‑Turc, celelalte puteri au evitat cu înțelepciune să se implice în conflict și au făcut ce au putut pentru a reinstaura pacea.

În anumite împrejurări, războiul era în continuare considerat a fi o alegere rezonabilă pentru națiunile care nu găseau altă modalitate de a‑și atinge scopurile. Prusia nu era pregătită să împartă controlul asupra statelor germane cu Austria, iar Austria era hotărâtă să nu cedeze. Războiul care a urmat a pus capăt acestei dispute în favoarea Prusiei. Recurgerea la război era o soluție costisitoare, însă nu din cale‑afară. Războaiele erau limitate atât ca durată, cât și ca anvergură. Conflictul se purta între armate profesioniste, iar daunele aduse civililor și proprietăților erau minime, în special din perspectiva a ceea ce avea să rezerve istoria. Încă era posibil să lansezi atacuri și să repurtezi victorii decisive. Războiul Franco‑Prusac din 1870–1871 însă a lăsat să se înțeleagă, asemenea Războiului Civil American, că modul de luptă se schimba: prin recrutare, armatele deveneau mai mari, iar armele mai eficiente, mai precise, însoțite de o putere de foc sporită, au generat pierderi masive pentru trupele prusace și aliații lor germani în primele atacuri asupra francezilor. Capitularea armatei franceze la Sedan nu a pus însă capăt ostilităților. Poporul francez, sau o mare parte a acestuia, a decis să continue lupta printr‑un război civil. Dar chiar și acesta s‑a sfârșit la un moment dat. Franța și noua Germanie au făcut pace și relația lor s‑a ameliorat treptat. În 1900, comunitatea de afaceri de la Berlin a transmis Camerei de Comerț de la Paris un mesaj pentru deschiderea Expoziției, urând succes „acestei mărețe inițiative destinate să unească națiunile civilizate ale lumii în jurul unor eforturi care le sunt comune.” Numărul mare de vizitatori germani așteptați să vină la Paris, după cum sperau mulți în Germania, avea să ajute la construirea unor relații mai bune între popoarele celor două țări.

Toate popoarele lumii se străduiseră pentru a participa la Expoziție, se consemna în ediția specială a ghidului Hachette: „și‑au adunat minunățiile și comorile pentru a ne prezenta arte necunoscute, descoperiri uitate, și pentru a concura cu noi într‑un mod pașnic, astfel încât Progresul să nu își diminueze ritmul cuceririlor”. Temele progresului și viitorului caracterizaseră Expoziția, fiind omniprezente, de la noile trotuare rulante până la Cinéorama. Piesa centrală a unuia dintre pavilioane, Château d’Eau, cu cascadele sale învolburate, fântânile arteziene și luminile colorate care se reflectau în apă, era un grup alegoric ce reprezenta Omenirea înaintând spre Viitor condusă de Progres, detronând cuplul oarecum ciudat al Rutinei și Urii.

Expoziția era o vitrină în care se etalau statele naționale, dar și un omagiu adus celor mai recente realizări ale civilizației occidentale în domeniile industriei, comerțului, științei, tehnologiei și artelor. Puteai vedea noile aparate cu radiații X sau fi copleșit, asemenea lui Henry James, de Sala Dinamurilor, însă cea mai interesantă descoperire dintre toate era electricitatea. Artistul futurist italian Giacomo Balla și‑a botezat mai târziu fiicele Luce și Elettricità în amintirea celor văzute la Expoziția de la Paris. (O a treia fiică a purtat numele de Elica – Elice –, după mașinăria modernă pe care o admirase atât de mult.) Camille Saint‑Saëns a compus o cantată, un imn adus electricității, special pentru Expoziție: Le Feu céleste a fost interpretată în cadrul unui concert gratuit, cu orchestră, soliști și cor. Palatul Electricității a fost luminat cu 5 000 de becuri și sus, pe acoperișul său, trona Zâna Electricității în carul ei tras de un cal și un balaur. Și mai fuseseră ridicate zeci de alte palate și pavilioane, dedicate celor mai importante activități ale societății moderne, printre care construcția de mașini, mineritul și metalurgia, industria chimică, transportul public, igiena și agricultura.

Și lucrurile nu se opreau aici. A doua ediție a jocurilor olimpice moderne a avut loc în apropiere, în Bois de Boulogne, și a făcut parte din Expoziție. Printre probele sportive s‑au numărat scrima (la care francezii au obținut rezultate foarte bune), tenisul (un triumf al englezilor), atletismul (dominat de americani), ciclismul și crochetul. La Exposition Annexe, de la Vincennes, puteau fi admirate noile automobile și urmărite cursele cu balonul. Raoul Grimoin‑Sanson, unul dintre primii regizori de film, s‑a urcat în balonul său pentru a filma Expoziția din aer. După cum consemna ghidul Hachette, Expoziția a fost „un rezultat magnific, apogeul extraordinar al întregului secol – cel mai fertil în descoperiri, cel mai bogat în cuceriri științifice, cel care a revoluționat ordinea economică a Universului”.

Din perspectiva inovațiilor ce aveau să urmeze în secolul al XX‑lea, această laudă și satisfacție de sine ne pot părea demne de milă, însă la 1900 europenii aveau toate motivele să fie mulțumiți de trecutul lor apropiat și încrezători în viitor. În ultimii treizeci de ani (1870–1900), producția și bunăstarea cunoscuseră o adevărată explozie, iar societățile și modul de viață al oamenilor se transformaseră profund. Mulțumită alimentației mai bune și mai accesibile, îmbunătățirilor din igienă și progresului medicinei, europenii trăiau mai mult și mai sănătos. Deși populația Europei crescuse considerabil, probabil cu 100 de milioane, ajungând la 400 de milioane, creșterea putea fi susținută datorită dezvoltării industriei și agriculturii și importurilor din restul lumii. (Emigrația acționa ca o supapă de siguranță prin care se evita o creștere demografică periculoasă – circa 25 de milioane de europeni plecaseră în ultimele două decenii ale secolului al XIX‑lea în căutare de noi oportunități în Statele Unite și alte milioane se îndreptaseră spre Australia, Canada sau Argentina.)

Orașele europene se extindeau pe măsură ce oamenii părăseau în număr din ce în ce mai mare zonele rurale în căutare de locuri de muncă mai bune în fabrici, comerț sau instituții. În ajunul Revoluției Franceze, în 1789, Parisul număra circa 600 000 de locuitori; în momentul organizării Expoziției, ajunsese la 4 milioane. Budapesta, capitala Ungariei, avea parte de cea mai puternică explozie demografică: în 1867, număra 280 000 de locuitori, iar la izbucnirea Marelui Război, 933 000. În timp ce numărul europenilor care trăiau din agricultură scădea, clasele muncitoare și de mijloc deveneau din ce în ce mai numeroase. Muncitorii s‑au organizat în sindicate, legale în cele mai multe state la sfârșitul secolului; în Franța, numărul muncitorilor din sindicate a crescut de cinci ori în cei cincisprezece ani de dinainte de 1900 și avea să ajungă la 1 milion înainte de Primul Război Mondial.

Alfred Picard, inginerul care a organizat Expoziția de la Paris, le recomanda vizitatorilor să înceapă turul cu Palatul Învățământului și Educației. Educația, declara el, era sursa oricărui progres. În palat erau expuse programe de învățământ și metode de educație, de la cele aplicate în grădinițe până la cele din universitățile din Franța și alte state. Merita vizitat și pavilionul Statelor Unite, după cum consemna ghidul Hachette, pentru a observa metodele bizare de predare preferate de americani (ghidul nu specifica însă în ce constau acestea). Erau, de asemenea, standuri speciale pentru educația tehnică și științifică, precum și cursuri serale pentru adulți. Pe măsură ce economia europeană se transforma, guvernele și mediul de afaceri își dădeau seama că aveau nevoie de o populație mai bine educată. La sfârșitul secolului al XIX‑lea, educația pentru toți și alfabetizarea au luat avânt. În ajunul Primului Război Mondial, chiar și Rusia, considerată de mulți cea mai înapoiată putere din Europa, oferea acces la învățământul primar pentru 50 la sută dintre copiii din zonele urbane și pentru 28 la sută din cele rurale – scopul fiind ca, până în 1922, toți copiii să aibă acces la învățământul primar.

Fragment din Margaret MacMillan – Războiul care a pus capăt păcii. Drumul spre 1914. Cum a renunțat Europa la pace și a ales Primul Război Mondial, în curs de apariție la Editura TREI, colecția „ISTORIE”, coordonată de Livia Szász. Traducere din limba engleză de Smaranda Câmpeanu. Ediție publicată cu sprijinul acordat de Canada Council for the Arts