Recursul la mito-grafia elena

Cam asa as rezuma recenta tentativa a lui Marius Barb (“Barbone”, cum il rasfata apropiatii sai), urcata pe simezele de la etajul Galeriei “Caminul Artei” sub un generic destul de neutru si neatractiv – Insemne vizuale. Motiv pentru care autorul ei a si crezut de cuviinta sa se explice, in cateva cuvinte, intr-un text insotitor ce acompaniaza expozitia. Marius Barb nu este ceea ce o buna bucata de vreme s-a straduit sa teasa in jurul persoanei sale: un soi de aroganta non-conformista pigmentata cu ceva ingrediente de nonsalanta virila, ceea ce i-a cam dus faima de artist-macho prin cercurile mondenitatii noastre juvenile!

Apartine aceleiasi familii comportamentale, oarecum pe placul tinerimii frivole de azi, hranita in exces cu prefabricate video-mediatice si cu modele livrate dupa retetare rapide de clonare vedetistica, in care mai sunt incorporati si alti confrati ai sai – Gorzo, Ecaterina Vrana, Claudia Todor, Adriana Elian, Al. Radvan… Toti orbiteaza azi in jurul varstei de 40 de ani. Au solide studii de specializare artistica. Sunt masteranzi, doctori sau doctoranzi in domeniul lor de activitate, ba unii au si o sustinuta si pretuita cariera didactica universitara. Cum este si cazul lui Marius Barb.
Putini stiu ca este emulul uneia dintre cele mai prestigioase clase de pictura de la Universitatea Nationala de Arte. Cea care, dupa 1990, a fost tutelata de o mare pesonalitate a picturii noastre contemporane: artistul si pedagogul de o aleasa spiritualitate si distinctie morala Vladimir (Mirel) Zamfirescu. Pe care “Barbone” il venereaza si azi prin explorarea cercetatoare a adevaratelor filoane artistice si culturale ale umanitatii. Asa cum i le-au relevat anii de ucenicie, generoasa si cordiala, din preajma maestrului.
Daca pana acum, in putinele expozitii personale pe care le-a avut din 1991 pana azi, dar in foarte numeroasele prezente in expozitii de grup sau la importante evenimente artistice colective, care l-au si impus atentiei publicului si criticilor de specialitate, Marius Barb promova o viziune mai vehement radicala, daca nu chiar sfidatoare, fata de modelele/reperele vizuale consacrate ale memoriei noastre culturale, in expozitia de la “Caminul Artei”, mizele sale polemice se tempereaza.
El ne propune, de asta data, un spectacol plastic conceput cu rafinament carturaresc, in care simbolurile si intreaga animatie arhetipala de care uzeaza sunt deslusite in intelesul lor profund si peren, dar intr-o cheie stilistica transant personalizata.
Demersul lui pictural reia motive mitografice consacrate, asa cum ni le-a lasat mostenire intreaga imagologie a antichitatii helenistice, dar intr-o acceptiune ce supune forma unei incarcaturi semnificative ostentativ actualizata in substanta ei morala, atitudinala si simbolica. Truc ce-i sporeste expresivitatea plastica prin dinamismul compozitional si, deopotriva, prin vivacitatea rafinat patinata a colorismului, ce evoca numai atmosfera senzuala ori ritualista a scenografiilor antice – ale mozaicurilor, picturii parietale, ceramicii, ale inciziilor mitografice.
O spune artistul insusi, cu destula sinceritate: “Caut sa gasesc si sa coagulez o marca personala, bine individualizata. Aceasta ar fi omul, ingerul, personajul neintreg (s.n.), care este prezent in majoritatea panzelor mele… Toate frustrarile, toate constrangerile de natura mentala sunt transformate din planul psihic intr-unul fizic, cel al amputarilor”. Chiar in expozitia de acum exista o versiune a cuplului primordial, una din temele des frecventate ale artistului, unde cele doua personaje sunt atarnate pur si simplu de capitelul unei coloane dorice precum carcasele unor vite sacrificate intr-o macelarie. Viziune cruda si insolita, ce prelungeste apetenta sa fata de postmodernitatea baconiana, sub zodia careia a evoluat pana acum.
Cat priveste “infuzia imagisticii de sorginte greaca” din pictura sa actuala, Barbone o considera a fi “o recuperare postmoderna a surselor”, realizata, cum bine isi defineste abordarea polemica, “printr-o revizitare a motivului” – fie el cicladic, minoic, micenian, prehelenistic, tanagrez, ionic…
Originalitatea pe care o cauta prin acest demers pictural pare a se bizui, o spune tot el, pe o insusire constienta si sintetica a modelelor. “In cazul picturii mele – conchide el – omul (acelasi din orizontul artei grecesti, unde pana si zeii aveau intruchipare umana) nu este reprezentat in idealitatea lui, ci in toiul cautarii de sine si al transformarilor lui sufletesti”… In acest spirit privind pictura de azi a lui Barbone, Coloanele, Templele, Altarele, Nimfele, Adamii si Evele, Hades si Caderile, Hercules si Patul lui Procust trec din registrul simbolisticii antice in cel al realitatii sensibile a umanitatii imediate. Fara ca, plastic vorbind, sa isi piarda savoarea pretextului antic, pe care artistul cladeste aceasta noua mitologie!