Redescoperiți literatura!/ de Stelian Țurlea

„Această carte reprezintă o ultimă încercare a mea de a trezi interesul tinerilor pentru literatură. Sunt prea în vârstă ca să mai fac și alte încercări.

Paginile care urmează pot fi citite, deci, ca un mesaj patetic, dar și ca un testament literar. Dacă nu vor convinge instantaneu, poate vor avea ecou ulterior, când eu nu voi mai fi.

Când eram copil și am descoperit literatura,  mi s-a părut ceva atât de frumos, încât am hotărât, cu un egoism ingenuu, să nu mai vorbesc nimănui de existența ei. Voiam ca literatura să rămână numai a mea.

Odată cu trecerea anilor, am ajuns, dimpotrivă, să doresc ca toată lumea să se bucure de frumusețea literaturii. Cum să te uiți la o auroră boreală fără să-i chemi Și pe alții să o vadă?”

Acesta este mesajul criticului literar Alex Ștefănescu în cea mai recentă carte a sa*), un volumaș de puțin peste 120 de pagini, care se citește cu sufletul la gură și se recitește cu folos de absolut toată lumea, indifernt că aparține sau nu celor care se îndeletnicesc cu scrisul. Cum bine spune Mircea Dinescu pe coperta a patra, se dovedește din nou că „Alex. Ștefănescu este unul dintre puținii critici literari care iubesc literatura.”

Să lămurim lucrurile de la început, preluând un fragment din debutul cărții:

Oamenii au inventat literatura ca să-și ofere o plăcere, nu ca să se chinuiască studiind-o.

Pentru mine a fost o surpriză să constat că mulți dintre elevi studiază literatura cu o grimasă de dezgust, așa cum înghit tubul de cauciuc cei cărora trebuie să li se facă o endoscopie. De ce? De ce se întâmplă așa?

Matematica o învață vrând-nevrând, ca să poată să-și măsoare pământul sau să calculeze cât timp va dura o călătorie. De chimie au nevoie ca să știe cum să combine substanțele și să obțină unele noi, necesare în viața de fie­care zi. Sunt nevoiți, de asemenea, să-și cunoască propriul corp și modul lui de funcționare ca să evite suferințele inutile și să se trateze când se îmbolnăvesc. Și așa mai departe. Este adevărat că și învățarea acestor discipline poate fi resimțită ca o plăcere de către cei care au vocația studiului sau pur și simplu o curiozitate față de viață. Dar cu sau fără plăcere ele trebuie învățate. Fără cunoașterea lor, nu se poate trăi în lumea de azi. Drept urmare, chiar și cine nu are nicio pasiune pentru studiu se străduiește și, dacă nu se poate altfel, se chinuiește să le învețe. Bea cafele, stă cu picioarele într-un lighean cu apă, își șterge cu batista broboanele de sudoare de pe frunte, dar nu se lasă până când nu înțelege ce trebuie înțeles.

Literatura a fost creată însă numai și numai ca o sursă de plăcere. Nu are altă rațiune (semănând din acest punct de vedere cu muzica, pictura, dansul, teatrul, filmul artis­tic, jocul de șah, bătaia cu bulgări de zăpadă etc). Este absurd ca utilizarea ei să fie considerată obligatorie. Este grotesc ca un tânăr să învețe literatura de frică (de frica unui profesor sever sau a unor examene de care depinde viitorul lui). Este ca și cum ar bea șampania cu lingurița, la ore fixe, în stilul în care se bea un sirop de tuse. Sau ca și cum și-ar săruta iubita din obligație, în anumite zile, supravegheat de o comisie de evaluare.

Am încercat ani la rând să înțeleg cum s-a ajuns în situația absurdă ca practicarea unei plăceri să fi devenit exact opusul ei, și anume un act de penitență. Și, cum se întâmplă de obicei, o întâmplare mi-a dezvăluit cauza, mai clar decât o întrevăzusem eu. Un prieten de familie, cu soția și fiul lor, elev de liceu, mi-au făcut într-o bună zi o vizită. Bărbatul m-a rugat de la început să-1 ajut pe fiul lor să iasă dintr-un impas: se apropia bacalaureatul și nu citise încă romanul Moromeții de Marin Preda, care figura pe lista de lecturi obligatorii. Ideea era să-i poves­tesc eu romanul. M-am refugiat cu tânărul în camera mea de lucru și am început cu o întâmplare din Moromeții povestită din memorie:

Ilie Moromete și ceilalți membri ai familiei, întorși seara de la câmp, obosiți și flămânzi, se pregătesc să mănânce la masa din curte, așezată sub un pom. Mâncarea constă în mămăligă și brânză. Catrina răstoarnă mămăliga pe un fund de lemn, apoi se întoarce în casă ca să aducă și brânza. După câteva secunde apare îngrozită și îi spune pe un ton dramatic lui Ilie Moromete:

„Duțulache a mâncat brânza! Ce să fac, ce să fac?”

Trebuie spus, pentru înțelegerea situației, că Duțulache este câinele familiei, iar brânza este foarte sărată. Ilie Moromete îi răspunde logic Catrinei:

„Dă-i apă!”

Pe tânăr 1-a amuzat foarte mult umorul englezesc al unui țăran român și, în atmosfera plăcută creată, i-am expli­cat pe larg – iar el m-a ascultat cu atenție – în ce constă frumusețea literară a cărții.

Tânărul le-a spus apoi entuziasmat părinților:

„Nu știam că e un roman atât de bun. Abia aștept să-1 citesc. Din ce ne-a zis profesoara am înțeles că e ceva plic­tisitor, cu alienare, existențialism țărănesc, modernizarea viziunii asupra unui topos tradițional…”

Deci în această limbă de lemn a filosofării li se vorbește elevilor despre literatură. Depinde, desigur, și de talentul profesorului. Dar oricât de talentat ar fi un profesor, el nu se poate manifesta liber. Are mâinile prinse în cătușele manualelor școlare.

Mi-am continuat investigația deschizând diverse ma­nuale de literatură pentru elevii de liceu. Într-unul din ele am dat peste un capitol despre Eminescu. M-am îngrozit. Elevii erau invitați să se pronunțe asupra poemului Floare albastră în următorii termeni:

Care sunt actanții în această reprezentare epico-dramatică a eresului?

Stabiliți diegeza poemului!

Identificați arhaismele și neologismele instrumentate de poet!

Aceste somații adresate elevilor, redactate într-un limbaj rebarbativ (cu pretenții de terminologie științifică) n-au nicio legătură cu frumusețea poemului.

De fapt, Eminescu își imaginează o scenă plină de gra­ție, cu două personaje („era să zic doi actanți”): un bărbat absorbit de viziunile lui metafizice și o fată exasperată copilărește de neparticiparea lui la jocul dragostei:

„Iar te-ai cufundat în stele / Și în nori și-n ceruri-nalte? / De nu m-ai uita încalte, / Sufletul vieții mele.”

Este remarcabilă capacitatea poetului de a intra în rolul fetei. Monologul ei, compus cu artă, te face s-o vezi, zbânțuită și înciudată, zgâlțâindu-1 pe bărbatul de o ino­portună seriozitate. Eminescu se privește, de fapt, din afară și își ironizează propria inaderență la realitate.

Comentariile din manualul școlar nu înregistrează nimic din farmecul acestei situații imaginate de poet. Autorii manualului au extirpat emoția din poem înainte de a-1 face obiect de studiu. Ei cer elevilor să examineze nu un poem, ci un cadavru de poem.

Așa procedează și alți exegeți, unii dintre ei – eminescologi.

Să recitim împreună un cunoscut sonet al lui Eminescu, Afară-i toamnă:

„Afară-i toamnă, frunză-mprăștiată, / Iar vântul zvârle-n geamuri grele picuri; / Ci tu citești scrisori din roase plicuri / Și într-un ceas gândești la viața toată. // Pierzându-ți timpul tău cu dulci nimicuri, / N-ai vrea ca nime-n ușa ta să bată; / Dar și mai bine-i, când afară-i zloată, / Să stai visând la foc, de somn să picuri.”…

Ne oprim aici cu transcrierea sonetului, pentru a con­veni că primele două strofe au și creat o atmosferă afec­tivă, un amestec de abandon și nostalgie, care constituie chiar esența poemului.

Mariana Neț (considerată o specialistă în Eminescu) analizează însă poemul fără esența lui, adică poemul fără poem. Și iată cum:

„Strofa a doua se dovedește astfel a fi un macrohiperbat, care conține tmeze și hiperbaturi puse în abis. Strofa întâi și strofa a doua manifestă unități textuale diferite. Enunțiatorul textului își afirmă «preferința» pentru «ordi­nea inversată» din strofa a doua, care manifestă moduri verbale ale ipoteticului.”

Pe un neinițiat îl sperie poate caracterul greu inteligibil al comentariului, dar nu aceasta e problema. Comentariul devine perfect inteligibil, după însușirea terminologiei spe­cifice semioticii, dar nu devine și relevant. Mariana Neț face de fapt considerații savante asupra rămășițelor pă­mântești ale sonetului eminescian. Noi preferam să citim considerații, fie și savante, asupra sonetului.

O inadecvare similară găsim și în studiile Ioanei Bot (și ea un reputat eminescolog):

„În Călin (file din poveste), lirica erotică eminesciană creează unul dintre cele mai interesante experimente asupra limitelor limbajului, ca și asupra puterilor sale ontogene, cosmotice, expresive, adunând laolaltă, pe osatura fragilă a schemei de basm, două tipuri de poeticitate, istoricește consecutive.”

În Călin (file din poveste) sunt versuri de o frumusețe fără seamăn. Iată ca exemplu cum i se înfățișează fata de împărat adormită vizitatorului ei nocturn, Călin: „Tâmpla-i bate liniștită ca o umbră viorie.”; „De a vârstii ei căldură fragii sânului se coc.”

Ce legătură există între aceste versuri și comentariul Ioanei Bot?

După aceste considerații introductive, Alex Ștefănescu intră în Mesajul său, cu idei foarte penetrante, ilustrate în titluri atrăgătoare. Să le vedem pe cele din prima parte: Ce nu scrie în manualele școlare. Cine mai are nevoie azi de lietratură? Plăcerea pe care o oferă literatura nu face rău. De ce nu înțeleg unii oameni literatura. Un experiment imaginar care ne ajută să înțelegem că un limbaj poate fi folosit în două moduri. Literatura este chiar ceea ce pare. Literatura nu dispare, cum înclină multă lume să creadă. Literatura este text și nu contează unde găsim acest text: într-o carte sau pe monitorul unui computer. Literatura este puternică și fragilă. În literatură nu există progres. Este numai o succesiune de mode. Nu este suficient să ai talent ca să fii scriitor. Un text literar care nu are valoare nu există. Dacă scrii, nu cntează câtă emoție investești într-un text, contează numai câtă emoție provoacă acel text cititorilor. În literatură nu are importanță despre ce scrii. Important este cum scrii. Literatura nu spune numai ceea ce spune. Între operele literare există o permanentă competiție. Creația literară are nevoie de o limbă stabilă și precisă. Dacă am fi nemuritori, n-am avea nevoie de spirit critic. Critica literară nu este o știință. Literatura este o marfă miraculoasă care, exportată, rămâne și în țară. Mai urmează alte două părți: Câte ceva despre literatura română și confesiunile Cum trăiește un om care trăiește pentru literatură.

Excelent și necesar mesaj pentru toți tinerii, dar în egală măsură pentru părinți, profesori, critici literari și funcționari ai ministerelor. Citiți!

*) Alex. Ștefănescu, Mesaj către tineri. Redescoperiți literatura!, Editura Curtea Veche