Reeditări Dumitru Cristian Amzăr/ de Ziarul de duminică

Probabil cele mai bune informații despre viața și activitatea lui Dumitru Cristian Amzăr, filosof, publicist, traducător, le găsim în studiile Dorei Mezdrea. Născut 1906 într-o familie de țărani înstăriți din județul Argeș, D. C. Amzăr a urmat cursurile Facultății de Litere și Filozofie din București între 1926 și 1930. Din primăvara lui 1930 începe să se îngrijească de editarea cursurilor de metafizică ale lui Nae Ionescu. Între 1931 și 1934 va audia la Freiburg cursurile lui Heidegger. Întors în țară traduce „Critica rațiunii pure”, apoi pune bazele revistei „Rânduiala”, alături de Ernest Bernea, Ion Ionică și Ion Samarineanul, revista Rînduiala. Pleacă din nou în Germani, să-și susțină doctoratul. Războiul îl surprinde acolo, la capitularea Germaniei, rămâne în zona aflată sub ocupație americană. Predă cursuri cu tematică românească la universitățile din München și Mainz, iar în 1948 înființează, alături de V. Mihăilescu, Biblioteca Română de la Freiburg. Moare pe 10 martie 1999 la Sigmaringen.

Editura clujeană Eikon a publicat recent două cărți semnate de Dumitru Cristian Amzăr, pregătite de Dora Mezdrea.

Rânduiala ființei românești. Studii de morfologie culturală

Reunim în acest volum – scrie Dora Mezdrea – textele lui Amzăr de morfologie  culturală, care argumentează și continuă o polemică ce durează în cultura românească de peste un secol, privitor la datele identității noastre spirituale și la ponderea influențelor străine asupra formării spiritului național, căreia gânditori importanți, de la Rădulescu-Motru, Lucian Blaga și Nae Ionescu și până la Mircea Vulcănescu și Constantin Noica i-au adus determinante importante, dar care nu s-a sfârșit nici astăzi. Prin aceste preocupări ale sale, ce acoperă mai bine de 5 decenii (primul text: 1929; ultimul: 1983), Amzăr se alătură gânditorilor interbelici care au reflectat pe marginea și au stabilit un profil distinct al spiritului/sufletului românesc, de pe o poziție teoretică substanțialist-esențialistă, aflată în descendența romantismului german, care considera Volksgeist-ul drept „nucleu spiritual de esențe generice”, de ordin supraindividual, la care se raportează și de la care se revendică fiecare ins al respectivei comunități. De pe poziții disciplinar-teoretice diferite (socio-psihologică la Rădulescu-Motru; filozofico-religioasă la Nae Ionescu și Mircea Vulcănescu; filozofico-istorico-lingvistică la Constantin Noica), gânditorii aceștia au adus astfel o contribuție esențială la constituirea culturii românești moderne în acord cu propriul ei suflet. Este adevărat că, între timp, spiritul „critic” dizolvant și supranațional a criticat până la anulare și a „demis” perspectiva substanțialist-esențialistă, în numele ideologiilor egalitariste, pe motiv că nu pot fi atribuite tuturor membrilor unei comunități o serie de trăsături psiho-mentale specifice; și încercând să arunce astfel la coșul istoriei sute de ani de reflecție.

Studii etno-sociologice

„Metoda de cercetare și descriere pe care o prezentăm aici – preciza D. C. Amzăr în 1948 – pare  a fi cea mai aptă pentru a fi aplicată atât pe latura sa pur psihologică, cât și pe cea sociologică. Desigur, ea nu poate furniza cheia universală pentru explorarea exhaustivă în acest domeniu, dar se potrivește de minune la redactarea anumitor capitole din lucrare. Pe latura psihologică pot fi realizate, în felul acesta, profile foarte ilustrative ale structurii sufletești și dinamicii unor indivizi (de exemplu: elevi, studenți, muncitori, funcționari ș. a.), tablouri pe care le-am numit psihograme. În sociologie, în mod deosebit, atmosfera de societate este aceea prin care ele se evidențiază cel mai bine și astfel ar trebui să fie, în mod corespunzător, numite sociograme. Prin acestea, întrezărim, înainte de orice, calea ce ar putea duce la crearea unei mult așteptate Arhive de psihologie a popoarelor („völkerpsychologischen Archive“), ce ar putea fi considerată drept replică spirituală la muzeele de etnologie a popoarelor.