Reeducarea în România comunistă (I)

TÂRGU-OCNA

Sanatoriul penitenciar TBC a fost contruit în 1936-1939, la inițiativa medicului Ioan Cantacuzino. Clădirea avea două etaje, ferestre largi și o curte mare. În perioada de dinainte de venirea comuniștilor la putere fusese un spital bine utilat. Când în 15 august 1945 Margareta Danielescu a fost numită medic al instituției, situația era schimbată radical: în avansul lor către Vest, trupele sovietice îl goliseră de tot ceea ce era de valoare. La data respectivă, sanatoriul găzduia câțiva deținuți de drept comun bolnavi de TBC, zdrențăroși, aflați într-o stare la fel de jalnică precum clădirea care îi găzduia. Fostele băi erau folosite ca celule de pedeapsă pentru deținuții “recalcitranți”.

Medicul a mers la București, la Direcția Generală a Penitenciarelor, unde a discutat cu Ioan Baciu, șeful Închisorilor, și cu Epaminonda Tomorug, șeful Serviciului Sanitar, cărora le-a expus situația și le-a precizat că, date fiind condițiile, nu va putea rămâne în acel post. Pentru a o reține, cei doi i-au promis că vor reutila sanatoriul cu paturi, saltele, pături, cearceafuri și mobilier. Ceea ce s-a și întâmplat: “Și-ntr-adevăr, venea dubă după dubă de astea, până când o mobilat toate camerele.” În circa o lună, clădirea a început să arăte a spital. Băile interioare nu au mai fost reparate (probabil din cauza lipsei de spațiu); din contră, în curtea stabilimentului a fost amenajată o cameră cu dușuri, unde deținuții erau duși să se spele.

După alegerile din noiembrie 1946, sanatoriul penitenciar a continuat să găzduiască deținuți de drept comun. În perioada de început a regimului comunist închisoarea a fost condusă de Ioan Ionescu (1945), Constantin Știrbu (1945) și Nicolae Costescu (1946).

I.1. Transferații

Primul deținut politic transferat în 1949 la Târgu-Ocna a fost Ion Lavru, un fost țărănist.

Probabil în cursul lunii mai 1949, la închisoarea Pitești, deținuții care, din pricina regimului dur de anchetă și a condițiilor de detenție se îmbolnăviseră de TBC, au fost separați de ceilalți. Întrucât o perioadă a lucrat ca medic la infirmerie și pentru că regimul de detenție se înăsprea, Aristide Lefa, care înainte de arestare fusese medic internist la Spitalul Militar din București, și-a completat o fișă de bolnav de TBC osos. În perioada iunie-2 octombrie, cei deținuți, între care și tebeciștii, au fost izolați.

La sfârșitul lunii octombrie, bolnavii de TBC din închisoare au fost duși, pe celule, la director, care le-a luat datele personale (nume, prenume, părinți, profesia, condamnarea și motivul), apoi, pe 2 decembrie 1949, sanitarul Ion Cioltar le-a completat datele pentru transferul la Văcărești, închisoarea spital, în vederea examenului radioscopic.

Pe 29 decembrie, medicul Ion M. Ionescu și sanitarul Cioltar i-au anunțat pe deținuți despre locul în care vor fi transferați. Cu acel prilej, de față cu sanitarul și șeful de secție, gardianul Florea Dina, medicul i-a întins mâna lui Lefa, căruia îi aprecia competența profesională, și i-a spus: “La revedere, doctore, poate o să ne mai revedem în altă situație.” Știute fiind condițiile în care a avut loc – în acel timp demascarea era în toi -, deținutul a fost impresionat profund de gestul “eroic” al medicului. La rândul său, sanitarul Cioltar “ne-a spus mai printre dinți: «Bine de voi c-ați scăpat din iadu-ăsta! Dac-ați ști voi din ce-ați scăpat!» El le văzuse și le știa pe toate, și cine știe ce răscolire de profund, dă cunoștință o fi avut, c-a avut inițiativa să ne șoptească acea expresie încurajatoare pentru noi”.

În aceeași zi, la orele 21.00, 40 de deținuți au fost transferați la Văcărești cu vagonul dubă, unde au ajuns în zorii zilei de 30 decembrie. Acolo au fost cazați în camera de baie. În dimineața de 31 decembrie au fost duși în fața comisiei de triere, formată din medicii Teodorescu, Ciurea și Schafferman, pentru examenul radioscopic. Pentru că nu avea TBC pulmonar, Lefa a fost respins, la fel cum s-a întâmplat cu Ion V. Săndulescu (care în 1939 fusese operat de TBC pulmonar prin toracoplastie) și Ștefan Miere, un fost elev care avea TBC ganglionar. În total, din cei 40 de transferați, doar 18 au fost găsiți bolnavi și li s-au completat fișe de evidență. Atunci, Lefa i s-a adresat medicului Schafferman, căruia i-a spus că avusese un TBC osos, care în condițiile de detenție de la Pitești i se putea reactiva oricând, iar acesta i-a răspuns că va face tot ce-i va sta în putere. După cum îi va mărturisi deținutului peste două zile, el l-a sunat pe Epaminonda Tomorug, șeful Serviciului sanitar din DGP, căruia i-a vorbit despre cele trei cazuri de TBC extrapulmonar. Aflat probabil într-o dispoziție bună, acesta i-a spus: “Trimite-i la Târgu Ocna, tot e gol sanatoriul”. Astfel, cei trei au scăpat de reeducare, ceea ce nu s-a întâmplat cu restul de 19, între care și Traian Găbureac, care au fost retrimiși la Pitești. Este motivul pentru care fostul deținut politic îl așează pe Schafferman între “figurile luminoase pe care le păstrez în amintirile mele.”

I.2. Regimul de detenție

Ajunși în închisoare, după o percheziție sumară au fost cazați în Secția “politici”, situată pe latura dreaptă a închisorii sanatoriu, care era despărțită de cea a “dreptului comun” printr-un gard înalt de scândură. Ca și în restul sistemului de detenție, deținuții nu aveau voie să primească și să dețină cărți, ziare și instrumente de scris.

La scurt timp, noii veniți au fost chemați pe rând de medicul oficial al închisorii, Margareta Danielescu, care, cu dosarele lor în față, i-a întrebat despre starea bolii. În dimineața zilei următoare ea îi știa deja pe toți după nume, semn al atenției pe care le-o acorda. Lefa sintetizează imaginea pe care medicul a lăsat-o tuturor deținuților politici care au cunoscut-o: “această minunată femeie a fost figura cea mai luminoasă și medicul cu cea mai înaltă conștiință profesională pe care l-am întâlnit în lunga mea carieră de deținut politic.” Nu doar că i-a îngrijit cu dedicare pe bolnavi, dar a introdus în închisoare, în mod clandestin, medicamente, riscându-și propria-i libertate.

La data respectivă în sanatoriu se aflau 14 deținuți politici, care le-au făcut noilor sosiți o primire călduroasă: ei le-au cedat rațiile de mâncare pe ziua respectivă.

Rația zilnică de 750 g de pâine, copată la tavăîn brutăria închisorii, era nu doar bună, ci și îndestulătoare, în așa fel încât nu se mai împărțea, ci era pusă într-un loc, de unde fiecare își lua cât avea nevoie. Mâncare era suficient de consistent. Dimineața, bolnavii primeau ceai sau lapte cu surogat de cafea și unt cu marmeladă, în cantități mici. La prânz primeau o ciorbă, cel ami adesea cu carne, iar felul doi o mâncare de fasole, varză, cartofi sau cuș-cuș (orez sfărmat). Seara era un singur fel de mâncare: orez cu lapte ori altceva (chiar și arpacașul era bine preparat). Astfel, după ce noii veniți și-au potolot foamea organică, problema a dispărut. Mai mult, vechii locatari le-au oferit fumătorilor țigări. “Într-un sanatoriu TBC să ai posibilitatea să fumezi, era chiar prea de tot!”

Directorul închisorii “era un om cu suflet deosebit și de o bunătate ieșită din comun, anacronic față cu linia dură trasată de către conducerea de partid.” În timpul regimului Antonescu, el fusese simplu gardian la Târgu-Ocna, și se purtase omenește cu deținuții, între care și câțiva comuniști (unul dintre ei era Marin Florea Ionescu, la data aceea secretar al Prezidiului MAN), iar după venirea la putere a comuniștilor a fost recompensat cu numirea la conducerea închisorii.

Margareta Danielescu era ajutată în muncă de Mircea Stamate, deținut care înainte de arestare fusese medic intern la Sanatoriul TBC Bârnova. Pe 5 februarie el urma să se elibereze, iar Danielescu era disperată că nu va mai avea cine să o ajute. Pe Secția “politici” se mai afla un medic, Constantin Banu, însă la data aceea el refuza orice activitate de specialitate. Astfel, noii-sosiți au nimerit cum nu se putea mai bine: Nicolae (Nae) Floricel, fost intern la Spitalul Filaret din București (clinică de ftiziologie) și Aristide Lefa, fost intern la Spitalul Militar din București (chirurgie) i-au preluat însărcinările.

Dimineața, alături de gardian, cei doi medici deținuți o însoțeau pe Danielescu la vizita medicală, care avea loc o dată la două zile (o zi la politici, cealaltă la dreptul comun). Ei îi prezentau stare fiecărui bolnav și îi solicitau medicamentele necesare tratamentului. La data aceea, în afară de tonice, antipiretice și antiseptice nu exista niciun tuberculostatic. Asociate cu regimul alimentar adecvat, uneori acestea dădeau rezultate spectaculoase, însă nu erau și suficiente, așa încât mulți deținuți au murit. Tot cei doi medici deținuți administrau medicamentele prescrise și aplicau pneumotoraxul. La infirmerie era un astfel de aparat, care fusese cerut de la București de către medicul oficial, și cu care la început se putea face față. Pe măsură însă ce sanatoriul s-a umplut de deținuți bolnavi, el a devenit insuficient, la fel ca și forțele celor trei medici. Lor li s-a adăugat deci Ion Ghițulescu, medic militar ftiziolog.

Toate corvezile din sanatoriu – menținerea curățeniei în camere, pe terase și în curte, și spălatul rufelor – erau făcute de politici, în timp ce deținuții de drept comun pregăteau masa și făceau pâinea. Spălatul rufelor avea loc în curte și, în timpul iernii, era operațiunea cea mai dificilă, pentru că nu se primea apă caldă, așa încât ea trebuia făcută repede pentru ca rufele să nu înghețe. Șeful echipei de spălători era Ion Plopeanu, “un om cu un suflet deosebit și o putere de dăruire rar întâlnite”, iar din ea a făcut parte și Lefa, în special pe timp de iarnă, dat fiind că era sănătos.

Fragment din “Reeducarea în România comunistă (1949-1955), Târgu-Ocna, Ocnele Mari și Canalul Dunăre-Marea Neagră”, vol III, de Mircea Stănescu, în pregătire la Editura Polirom