Reforme structurale și proprietate: întoarcerea la origini

Deși dominată de avânt constructivist, agenda relansării economice se relativizează aproape peste tot în Europa. În prezent, România dispune de un anumit confort macroeconomic, dată fiind încadrarea, consființită și instituțional, în țintele de deficit agreate cu organismele financiare internaționale. Însă provocarea fundamentală a relansării economice transcede, totuși, eforturile de consolidare fiscală din ultimii ani. În absența reformelor structurale, cele menite să instituie raționalitate și disciplină financiară, în principal în sectorul companiilor de stat, stabilitatea macroeconomică se va dovedi fragilă și se va deprecia cu ușurință.

Ar trebui să recunoaștem deschis că, deși europeană prin adopție instituțională, România de astăzi nu probează, cu adevărat, că a făcut saltul decisiv la principiile economiei de piață, care să le aducă românilor viața demnă și prosperitatea mult așteptate. În prezent, economia românească aproape că este construită prin și în jurul bugetului statului. Este o stare de fapt profundă, structurală, care explică de ce oamenii așteaptă ca atât de multe lucruri să vină de la stat sau, oricum, prin intermediul statului.

După mai mult decât cele două decenii de tranziție, prescrise profetic, există încă diverse restanțe economice și instituționale. De exemplu, problema retrocedării proprietăților a devenit imperativă doar prin transplant de priorități – cu caracter de ultimatum – de la nivelul Comisiei Europene.

Prețurile la gaze și energie electrică abia au intrat, după ani mulți de protecționism tarifar, în logica imuabilă a economiei de piață. Care, fie și în ceasul al 12-lea, reclamă și asanarea de pierderi și arierate din sectorul companiilor de stat. În privința arieratelor, finanțele administrațiilor publice au fost și ele, recent, subiect intens de negocieri cu „troica“ financiară și politică internațională.

În ciuda austerității salariale din sectorul bugetar, cifrele INS dezvăluie încă decalaje importante: în miezul crizei, câștigul salarial mediu brut în sectorul public era cu circa 200 de lei mai mare decât în sectorul privat. Ulterior, decalajul s-a lărgit și mai mult. Aceasta, în condițiile în care deja sectorul bugetar este suprapopulat, prin cei aproape 1,2 milioane de angajați, cu 400.000 mai mulți în comparație cu aparatul statal comunist.

Deși evoluția actuală indică tendințe corective, România se confruntă cu probleme majore în privința arieratelor din sectorul public. Arieratele trădează, poate cel mai bine, deficiențele structurale și fragilitatea instituțională din sistemul economic. De exemplu, în ultimul deceniu, ponderea arieratelor în cifra de afaceri s-a situat, în medie, pe la circa 9-10% în cazul firmelor private, spre deosebire de circa 40% în cazul companiilor de stat. Ceea ce reflectă, cât se poate de limpede, că proprietatea de stat a frânat și a deturnat, mai degrabă, dinamica progresului economic.

Ani de-a rândul, economia românească a suferit în absența unor reforme curative, care să instituie constrângeri bugetare tari și disciplină financiară în sectorul public. Pentru o bună bucată din tranziția post-comunistă și, de altfel, până mai recent, regula a fost dată de cercul vicios capitalizare-decapitalizare. Adică, pe de o parte, statul deschide băierile bugetului și capitalizează iar „baieții deștepți“, pe de altă parte, decapitalizează.

Cazurile Olchim, Hidroelectrica, CFR, Poșta Română sunt emblematice: proprietatea de stat a însemnat, deloc impredictibil, privatizarea câștigurilor și naționalizarea pierderilor. Realitatea „din teren“ a scos la iveală faptul că managementul politic „ adică de stat „ a fost, deopotrivă și informal, unul „privat“. Căci decapitalizarea companiilor de stat a trecut prin mâinile și conturile managerilor statului și ale „băieților deștepți“, cu acoperire instituțională și contractuală.

Aceasta a fost, din păcate, realitatea nefastă a programelor de reformă decăzute din ordinea firească a logicii economice. Căci, de fapt, liberalizarea fără privatizare a însemnat decapitalizare. Prin liberalizare, directorii întreprinderilor de stat au devenit, de facto, stăpânii rent-seeking ai unor active economice aflate, de jure, în proprietatea statului, adică, din punct de vedere economic, în responsabilitatea practic a… nimănui.

Tocmai de aceea, schimbarea de status-quo reclamă reforme structurale care să însemne mai mult decât reformarea managementului în companiile de stat. Adică întoarcerea la originile economice ale pieței, prin punerea în drepturi depline, și cu bunăcredință, a instituției proprietății private. Căci economia de piață înseamnă, în mod esențial și primordial, rezolvarea problemei dreptului de proprietate. Numai astfel putem spera la dezvoltarea unui sector privat puternic, capabil să genereze prosperitate și să dinamizeze inclusiv reformele din sfera sectorului public.

În final, câteva cuvinte despre o temă trecută deja prin dezbatere, care aduce cu sine și substratul explicativ al problematicii proprietății. În materie de reformă a proprietății, întreaga performanță a tranziției a fost notată recent, în declarații fataliste, cu un procent rotund: 80% din privatizările realizate în România s-au dovedit a fi eșecuri.

În primul rând, la o verificare „de rutină“, inclusiv prin consultarea raportărilor INS, procentul de „80% privatizări neperformante“ nu poate fi găsit nicăieri în vreo cercetare de specialitate. În al doilea rând, procentul în cauză nu spune nimic, științific vorbind, despre viabilitatea proprietății private. Spune însă aproape totul despre calitatea strategiilor și politicilor de privatizare ale guvernelor României post-comuniste. Și nu proprietatea privată este cea care și-a ratat „menirea“, de a oferi bazele economiei de piață, ci tocmai programele guvernamentale în legătură cu aceasta.

Se cuvine a ne aminti faptul că, în comparație cu alte țări din Europa Centrală și de Est, reforma proprietății în România a demarat târziu și a mers șchiopătat. Ca pretext comparativ, atunci când în România părea că se renunță „ însă doar cu jumătate de gură „ la strategia obsesivă a lui „nu ne vindem țara“, în Polonia deja se trecea, de exemplu, la consolidarea primelor valuri de privatizare. Iar explicațiile unor asemenea decalaje devin mult mai limpezi dacă adăugăm și câteva concepte de căpătâi ale tranziției, cum ar fi de exemplu rent-seeking, grupuri de interese, fragilitate instituțională etc.

De fapt, cu neîmplinirile tranziției în România, lucrurile stau exact invers: s-au pierdut numeroase active economice, aproape industrii întregi, nu pentru că s-au privatizat, ci dimpotrivă, pentru că au fost ținute, aproape până le-a trecut vremea, pe post de vaci de muls de către clientela politico-economică a tranziției…

Cosmin Marinescu este conferențiar universitar doctor la ASE București și consilier al ministrului Finanțelor Publice pe probleme de politici economice

Acest articol a apărut în ediția tiparită a Ziarului Financiar din data de 08.07.2013