Regele Mihai și Mareșalul Antonescu (III). Execuția/ de Petre Țurlea

Urmărirea lor limpezește aportul fiecăruia în drumul României; fixează mai bine meritele și răspunderile; le definește celor doi caracterul. Așadar, volumul era necesar. Are la bază exploatarea foarte multor fonduri arhivistice, de la Arhiva Istorică Centrală la arhiva SRI, aducând, datorită acestui lucru, nota de obiectivitate cerută unei lucrări cu adevărat științifice. Volumul este însoțit de foarte multe note, fiecare concluzie fiind, astfel, argumentată arhivistic. Fragmentele pe care le publicăm în avanpremieră reprezintă partea finală a volumului, intitulată “Recunoștința” regală. Datorita spațiului limitat și dificultății lecturii online, nu includem și notele corespunzătoare; ele vor fi găsite în volum.

Execuția

Acuzațiile aduse lui Ion Antonescu nu aveau o bază reală; acesta nu a fost trădătorul României, ci salvatorul ei. Iar războiul împotriva URSS a fost o necesitate istorică.

În ziua sentinței, 17 mai 1946, Ion Antonescu a dat o procură celor doi avocați ai săi: “Împuternicesc pe d-nii avocați Bălăceanu și Titus Stoica, separat sau împreună să redacteze și să susțină motivele de recurs împotriva sentinței de condamnare a subsemnatului dată de Tribunalul Poporului, precum și a prezenta cererea de grațiere în numele meu. I. Antonescu (…)” (Partea din dreapta a documentului este deteriorată; probabil, era adăugat “mareșal”, “fost Conducător al Statului”)

Procura este scrisă de mână și are, în stânga jos, autentificarea avocatului: “Certific semnătura. Bălăceanu, avocat”. Sublinierea făcută în text chiar de către autorul procurii indică două lucruri: 1. Mareșalul era convins că recursul va fi respins. 2. Mareșalul a făcut cerere de grațiere către Rege, procura având aceeași greutate juridică.

Secția a Il-a a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pe 27 mai 1946, a respins recursul înaintat de cei condamnați prin sentința din 17 mai; la fel a procedat și Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiunile Reunite, 1a 31 mai 1946. Sentința a rămas definitivă. Toți condamnații au făcut cerere de grațiere către Rege. Pentru unii condamnați au făcut astfel de cereri și membri ai familiilor. Fostul guvernator al Transnistriei, Gh. Alexianu, introducea ideea că a fost un proces politic cerut din afară, de aceea, afirma: “Sunt gata să

primesc pedeapsa capitală dacă interesele Țării mele o cer, lăsând Istoriei sarcina de a mă reabilita.” Dar voia “pentru prestigiul numelui de român și pentru onoarea familiei mele să dovedesc că administrația Transnistriei nu a desfășurat o activitate nefastă și nemiloasă, ci din contră, ea a căutat să aline cât mai mult rănile acestei provincii sovietice ce a avut atât de mult de suferit de pe urma lupte lor crunte ce au avut loc pe teritoriul ei.”

Formula finală era de resemnare demnă, dar și de patriotism: “Îmi îndrept

gândul meu depe urmă spre Cel Atotputernic, rugându-L să ocrotească REGELE și ȚARA mea, să le aducă liniștea și pacea mult dorită și totdeodată să ia în paza SA copiii mei nevinovați.”

Generalul Constantin Pantazi avea o cerere scurtă, militărească, de comutare a pedepsei cu moartea. La fel, Radu Lecca. Eugen Cristescu, fostul șef al SSI, înainta o primă cerere imediat după sentința din 17 mai, cu o motivație largă: “Am îndeplinit numai obligațiunile mele profesionale, în respectul legilor Statului, și nu am fost investit cu funcțiuni de răspundere ministerială; n-am avut rol determinant în conducerea Statului și nici nu am dispus sau săvârșit acte de război potrivnice legilor internaționale sau umanitare. De aceea, un slujitor al Țării – timp de 24 ani de serviciu, care nu și-a părăsit o clipă datoria de a apăra Tronul, Neamul și instituțiile fundamentale ale Sta tului, roagă pe Majestatea Voastră să binevoiască a examina cu generoasă înțelegere răspunderile ce-mi sunt puse în sarcină și grava pedeapsă ce mi s-a aplicat și a-mi da clemența Sa, dispunând grațierea mea.”

Pe 29 mai, revine cu o nouă cerere, patetică: “Majestate, Sub apăsarea de groază a condamnării la moarte, închis între ziduri în preajma locului de execuție, întreaga mea fire se zbuciumă consternată și conștiința sa întreabă, din adâncurile ei, unde sălășuiește, și cum poate fi aflat, în activitățile și judecățile omenești atât de relative, adevărul pur, care să dezvăluie Majestății Voastre și Țării întregi că sunt un nevinovat, iar toată activitatea mea de șef al Serviciului de Informații Român, n-a avut altă țintă, în conștiința mea, decât aceea de a fi permanent în slujba Țării și a Tronului.”

Credea că este vorba, în primul rând, de “Adevărul istoric al vieții noastre politice și sociale, care nu trebuie să fie întinat în niciun fel, ori degradat,

de pana istoricilor viitorului, atunci când va fi pus în legătură cu funcționarea Serviciului de Informații Român și a șefului său, pe tot timpul războiului trecut, în care am fost svârliți, fără voia noastră, de tendințele germane de expansiune și cotropire.”

Simplu, fără argumentație, cerea grațierea generalul Constantin Z. Vasiliu, fost inspector general al Jandarmeriei și Ministru subsecretar de Stat al Ministerului Afacerilor Interne, pe 17 și 29 mai 1946.Cererea lui Mihai Antonescu, scrisă la mașină, este semnată, în numele acestuia, de către avocatul său, deși la dosar nu se păstrează o procură în acest sens.

Din partea lui Ion Antonescu există o cerere scurtă de grațiere, încheiată cu formula: “Sunt, Majestate, același soldat credincios al Patriei și al Majestății Voastre.” Documentul este scris la mașină și nesemnat. În baza procurii primite pe 17 mai 1946, înainta o cerere de grațiere a lui Ion Antonescu, avocatul G. Paraschivescu-Bălăceanu.

Pentru Mareșal, mai există o cerere de grațiere: “Subsemnata, Lița colonel Baranga, în vârstă de 88 de ani, implor cu lacrimile în ochi mărinimia Majestății Voastre ca să binevoiți a acorda înalta grație, de a comuta pedeapsa cu moartea dată de Tribunalul Poporului în ziua de 17 mai 1946 fiului meu unic, Ion Antonescu. Cu nădejde nestrămutată în nețărmurita solicitudine a Maiestății Voastre și în înțelegerea nenorocirii abăture asupra mea, Rămân a Majestății Voastre preaumilă și supusă, Lița col. Baranga.”

Imediat după hotărârea finală, a Secțiilor Reunite ale înaltei Curți de Casație și Justiție, din 31 mai 1946, Lucrețiu Pătrășcanu, ministru al Justiției, a supus Regelui cererile de grațiere formulate de cei șapte condamnați la moarte: Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Constantin Z. Vasiliu, Gheorghe Alexianu, Radu D. Lecca, Eugen Cristescu, Constantin Pantazi. Nu sugera Suveranului nicio soluție, lăsându-i acestuia deplina alegere, dar și deplina răspundere.

Probabil că Mihai era nehotărât. De aceea, guvernul i-a propus, prin intermediul lui Pătrășcanu, o soluție: menținerea condamnării la moarte a lui Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Constantin Z. Vasiliu, Gheorghe

Alexianu și comutarea pedepsei în muncă silnică pe viață a lui Constantin Pantazi, Radu Lecca, Eugen Cristescu. Motivarea sugestiei guvernului era “necesitatea satisfacerii marilor interese ale Țării noastre”.

Cel care publică documentul, Marcel-Dumitru Ciucă, nu indică sursa. Același publică și o listă, semnată de primul-ministru, Petru Groza, nedatată, dar considerată a fi din 31 mai, pe baza căreia s-ar fi întocmit documentul prezentat de Pătrășcanu Regelui. În dreptul celor care au fost propuși pentru a nu li se admite cererile de grațiere, Groza a scris “exec”; iar la ceilalți trei “comutare”. Editorul documentului menționează: “Cuvântul exec. l-am în tregit executare, după forma lui comutare, arătând o acțiune ce urmează să fie înfăptuită.” Datarea, în acest fel, a documentului este neconcludentă: “comutare” poate să arate și o acțiune care urmează, și una care a avut loc. Așadar, textul semnat de Petru Groza poate să fie doar constatarea unor fapte petrecute; deci, datat după 1 iunie 1946. Corelate, cele două documente – dintre care unul cu o datare contestabilă, iar celălalt fără a i se indica sursa –

duc la concluzia că nu se poate ști precis gradul de implicare a guvernului. Este sigur, însă, că Regele nu s-a opus executării celor patru: ordinul nr. 53875 din 1 iunie 1946 dat pentru execuție de către Lucrețiu Pătrășcanu are formula “Majestatea Sa Regele a respins cererile de grațiere”, fără a preciza dacă a făcut-o în scris sau verbal. Este indiscutabil, însă, că, în condițiile unei aprobări a cererilor de grațiere, execuția nu ar fi avut loc.

Dintre prezentările aplicării hotărârii Tribunalului Poporului, două au cea mai mare greutate. 1. Procesul-verbal întocmit de Comisia constituită de Parchetul Tribunalului Ilfov privind aducerea la îndeplinire a Sentinței nr. 17, din 17 mai 1946, întocmit la 1 iunie 1946, ora 20. 2. Referat asupra execuției marilor criminali de război, datat 6 iunie 1946.

Dacă procesul-verbal este strict tehnic, referatul aduce foarte multe amănunte de atmosferă. Toți condamnații au fost vizitați de rude. La Mareșal au venit soția, Maria, și mama, Lița Baranga; acesteia din urmă i-a spus: “Dacă mor, este pentru Bucovina și Basarabia. De ar fi să reîncep aș face la fel.”

În documentele respective sunt consemnate și ultimele referiri ale condamnaților la Rege. Ion Antonescu a spus: “Regele este un monstru moral, într-o lună își va pierde Tronul.” Iar Mihai Antonescu: “Consider ca o datorie să exprim convingerea că se săvârșește o mare greșeală prin execuția Mareșalului Antonescu. Rog, dacă este posibil, ca acest lucru să fie comunicat chiar Majestății Sale Regelui.”

Agentul Siguranței care a întocmit referatul din 6 iunie, a notat și o reacție exterioară închisorii, pe tema atitudinii Regelui: “În casa doamnei Baranga, unul din nepoții ex-Mareșalului a spus că va ucide pe Suveran – «această canalie încoronată care s-a pus în slujba jidanilor și comuniștilor». Se observă că întreaga ură a familiei Anto nescu, ca de altfel și a unei părți a opiniei publice se îndreaptă împotriva Regelui Mihai și ingratitudinii regale.”

Toți condamnații au fost împărtășiți de către preotul Totolici Teodor, confesorul închisorii, între orele 17,30-17,45. De la ora 17,45 au fost escortați spre locul execuției, care a avut loc la ora 18. A fost nevoie de mai multe focuri repetate, pentru ca cei condamnați să moară. Apoi, cadavrele au fost incinerate la Crematoriul Cenușa; soarta urnelor funerare nu se cunoaște.

Un martor ocular al execuției a alcătuit și el o relatare amănunțită, pe care a dat-o liderilor PNȚ și PNL, iar aceștia au transmis-o tuturor organizațiilor lor din județe, “cu scopul de a determina opinia publică contra guvernului” – cum se preciza într-un raport din 11 iulie 1946 al Inspectoratului General al Jandarmeriei către Ministerul Afacerilor Interne.

Documentul aduce câteva amănunte în plus. Ion Antonescu a spus preotului: “Sacrificiul și moartea mea sunt sigur că deschid mai bine ochii Poporului Român (text ilizibil) în care a fost prăbușit și din care eu am vrut să-1 scap, ducând lupta împotriva bolșevismului și că va fi un îndemn și mai mare de luptă pentru el. Sunt fericit să mor pentru cauza Țării mele, pentru care am luptat cu toată înverșunarea. Sunt convins că această moarte va servi mult Poporului Român.”

Autorul relata emoționat: “La orele 6, Mareșalul, urmat de dl. M. Antonescu, pășește cu capul sus și în pas militar, într-o ținută de măreție de nedescris, spre locul execuției, trei sute de metri până în Valea Piersicilor. Urmează ceilalți doi, de asemenea într-o atitudine superbă. Mareșalul poartă un mare tricolor pe piept. În momentul când se comandă foc, Mareșalul își scoate pălăria și ridică în sus mâna stângă strigând: «Trăiască România!» Execuția a fost făcută de un detașament de gardieni publici, elemente comuniste îmbrăcate în uniforme de gardieni, printre care mai mulți evrei. Asistența: Avram Bunaciu, evreu, secretar în Ministerul de Interne (…), pune de mai multe ori la punct pe procuror. De la Președinție (a Consiliului de Miniștri): un comisar și procurorul Udrea din S(erviciul) S(pecial), doi

delegați ai Partidului Comunist și doi ruși de la Comisia (Aliată) de Control, patru delegați de la Ministerul Informațiilor (cinematografiști). În timpul pregătirilor, s-au prezentat în Jilava reprezentanții presei americane și engleze. Au fost împiedicați să intre de către Avram Bunaciu, deși unul dintre ei avea autorizație semnată de primul procuror. Au urmat telefoane la Ministerul de Justiție, dar nu a fost nimeni de găsit. (…) În momentul când au început rafalele, adevărații ostași care erau de gardă la închisoare și la poligonul de tragere pe o mare rază și-au scos șepcile de pe cap cu mâna stângă, iar cu dreapta își făceau cruce. La toți le curgeau lacrimile din ochi. Toți condamnații au murit ca eroi legendari.”

Un Comunicat al guvernului privind execuția a fost citit la Radio București. o notă a SSI consemnează că vestea a produs “o mare indignare, unii mergând până acolo încât nu vor să creadă că M.S. Regele ar fi putut semna executarea (…), fiindcă în Constituția noastră nu se prevede pedeapsa cu moartea.”

Aceeași reacția a opiniei publice o constată și generalul american C.V. R. Schuyler: “Toate elementele societății bucureștene par consternate de execuție. Se pare că aproape toți se așteptau ca Regele să comute toate sentințele în ultima clipă. S-au exercitat presiuni teribile în acest sens asupra lui din toate părțile, dar, în situația dată, el a considerat că recomandarea guvernului reprezenta în întregime atitudinea Rusiei sovietice și, prin urmare, nu a avut de ales și s-a conformat. În general. Poporul consideră că nu s-a dovedit nimic împotriva Antoneștilor, în afara faptului că au pierdut războiul.”

• Din volumul cu același titlu, in curs de apariție la Editura Semne