Regizorul tortionar

Andriy Zholdak a decis sa-si aduca si el contributia la stralucirea teatrala a Capitalei europene a culturii, Sibiu. El teoretizeaza necesitatea de a-i chinui pe actori, fizic si psihic. Ideea este ca actorul, o data adus la extrema incordare si la limita epuizarii, fiind busit, dezgolit, umilit, batjocorit, ajunge sa absoarba energia spectatorilor, pentru a si-o spori pe a sa si a se depasi. Asteptarea tensionata a iminentei actului de cruzime este inlocuita cu prezentarea sa pura si dura. Expunerea violentei dezlantuite in filme ca Patimile lui Cristos, asa cum a facut-o Mel Gibson, impresioneaza mai putin, spectatorul invocand trucajele pentru a se linisti.
Pana la sfarsitul secolului al XIX-lea, regizorul statea, timid, in umbra actorului. Rostul lui era sa-l ajute pe actor sa straluceasca. Moliere-regizorul il punea in valoare pe Moliere-actorul (si, desigur, pe Moliere-dramaturgul). Nu cunoastem numele regizorilor care le-au secondat pe M-elle Mars, Rachel, Sarah Bernhardt sau Rejane. Stanislavski a fost primul regizor care si-a depasit “fisa postului”, fiind profesor si antrenor. Gordon Craig si, mai apoi, Meyerhold si Vahtangov si-au dorit actori ca niste mecanisme perfecte si docile. S-a consolidat apoi pozitia regizorului ca ideolog si teoretician inovator, a carui conceptie de ansamblu asupra spectacolului pune in umbra prestatia actoriceasca. Subordonati, dar nu suprasolicitati, actorii s-au acomodat cu noua lor pozitie, mai umila. Din vedete, au devenit marionete.
Cand regizorii si-au indreptat din nou atentia catre actori, nu s-au mai multumit sa le valorifice talentul, ci au inceput sa le modeleze corpul si comportamentul. Nu s-au marginit doar la actorii de teatru, i-au obligat si pe cantaretii de opera sa-si reduca tonajul si sa emita sunete delicate din pozitii contorsionate. Maria Callas a acceptat orice, motivand ca, daca n-o face ea, o va face alta, in locul ei. Am vazut la Viena un spectacol cu opera Lulu de Alban Berg, in care protagonista aparea brusc, goala pusca, pentru a-si canta aria cu brio. Nuditatea pe scena, chiar daca e logic motivata de viziunea regizorului sau de universul piesei, ramane o incercare umilitoare pentru actor, indiferent de “dotarea” lui fizica. Russell Crowe a refuzat sa se expuna nud intr-un nou film despre prima regina Elizabeth, cu toate ca i s-au pus la dispozitie toate trucurile menite sa-l faca sa arate cat de bine doreste.
Expunerea actorilor la solicitari fizice exagerate, ca si dezgolirea lor exhibitionista, nu-i face nici mai buni, nici mai slabi decat sunt. Cei care au reusit sa reziste la exigentele lui Zholdak au aratat aceleasi calitati pe care le cunoasteam din alte spectacole, realizate de regizori fara veleitati de tortionar. Riscul pe care si-l asuma acestia din urma este acela de a cadea in umor involuntar.
Piesa Viata cu un idiot, montata de Andriy Zholdak la Sibiu, este o dramatizare a regizorului dupa un roman al scriitorului rus Viktor Erofeev. Tratat in forma narativa, subiectul este interesant si credibil. O familie cu inevitabile probleme de cuplu este obligata sa gazduiasca un inapoiat mintal, care le creeaza probleme de toate felurile, inclusiv de igiena. Cum mintea incetinita lasa instinctele mai libere, tanarul intrus ajunge in patul femeii, pe care o multumeste pe deplin si, ca un dar de la Dumnezeu, o lasa insarcinata. Prima reactie a sotului este una de furie, el determinand-o pe sotie sa avorteze, ceea ce-l intristeaza nespus pe tatal in devenire. Imediat apoi, sotul inselat isi gaseste adevarata dragoste a vietii lui in persoana aceluiasi “idiot”, pe care nu inceteaza sa-l mangaie si sa-l sarute pana la sfarsitul spectacolului. Ceea ce poate fi interesant intr-o expunere analitica devine de un comic irezistibil, o data adus pe scena. Dupa ce am vazut de atatea ori, in literatura dramatica, cum doi barbati se lupta pentru o femeie, iar cel inselat cauta sa-si spele onoarea in sange, iata, pentru prima oara, un barbat indragostit pana peste urechi de rivalul sau. Regizorul care-si chinuieste actorii pentru a impresiona publicul reuseste, insa, doar sa-l faca pe acesta din urma sa rada.