REPORTAJ/ Cârciuma și literatura

Se bea! In România, cetățeanul obișnuit nu are prea multe soluții atunci când iese in oraș. Plimbările prin parc au aura resemnării, sindromului de prepensionare. La noi, parcul nu e un spațiu, ci un loc de trecere. Dacă nu vezi preadolescenți gălăgioși in grup și dezorientați de pulsiunile erotice când sunt doi pe câte-o bancă, desigur cât mai ascunsă, atunci e sigur că vei observa mămici cu copii (mai nou, parcurile sunt pline de bone cu copiii mămicilor care probabil acasă iși fac somnul de infrumusețare după câte-o ieșire la club cu “fetele”) sau oameni ce au pasul intins și privirea intoarsă către ei inșiși. La teatru sau la cinema, omul iese programat: iși ia bilet din timp, se proiectează pentru eveniment, e un ceremonial in a te duce la un spectacol, in niciun caz, plictisit de viața de-acasă, nu ieși pur și simplu la teatru! Așadar, programat sau nu, când iese in oraș, când pleacă de la slujbă și ața nu-l trage către casă, românul intră intr-o cârciumă. Indiferent cum ar arăta, indiferent ce specific are, indiferent că e la un subsol, intr-o casă veche, boierească sau la un parter de bloc, spațiile astea au același specific: duhnesc a mahoarcă și a băutură din prea mult revărsată, astfel incât și de ai consuma doar un suc sau o apă plată, din ele ieși tot mahmur. Fundamental, cârciumile sunt locuri unde oneștii cetățeni vin cu cele mai curate gânduri – să petreacă un ceas – și pleacă dacă nu covârșitor beți, oricum iritați, surescitați. Cei mai mulți iși jură că e ultima dată când vor mai călca intr-un astfel de loc, uitându-se, ca milogul, in traista goală a unei după-amieze, seri și uneori chiar nopți. La ce bun am stat eu atâta vreme acolo, se intreabă omul. Băutura e proastă, discuțiile sunt aceleași, eu insumi nu am făcut decât să repet ceea ce fac ori de câte ori ajung acolo, am cheltuit o grămadă de bani, iar in locul unei binecuvântate relaxări, am căpătat dureri de cap, cocleală in gură și o persistentă stare proastă. Cel mai adesea, in cârciumi se toacă politică și literatură. Nu știu ce au a-și spune clienții fideli ai cluburilor de noapte și de lux, pentru că publicațiile mondene ne spun numai cine cu cine a fost, cine s-a imbătat mai crunt. Niciodată nu am citit ce vorbesc alde Iri, Moni, Andreele sau Senzualele la reuniunile lor. Sunt convins că in niciun caz nu vorbesc despre literatură, pentru că mulți dintre ei nu cred că au aflat că există un așa “animal” pe lumea asta. Nici de politică nu vorbesc, pentru că politica nu le afectează viața. Legănându-se ca plopul din fața blocului meu când vine câte o vijelie, băieții și fetele vesele de prin barurule astea au o singură politică: “distracție, frate, distracție la maxim”, urlă ei in microfonul intins de o jună reporteriță, indiferent că petrecerea aia e de 1 Mai, Paște, Sf. Valentin, Dragobete sau… 30 februarie! Așadar, numai in cârciumile populare se dezbat și se croiesc planuri cu și despre literatură și politică. Observ o scădere, aș zice dramatică, a preocupărilor legate de fotbal. De unde până mai acum câțiva ani tot omul aflat pe o terasă poftea la un televizor care să fie pus pe câte-o partidă, acum dacă se mai iscă o mică vorbă despre ce a mai făcut și ce-a mai dres campionatul nostru! Literatura și politica stârnesc aceleași reacții: impart comesenii rapid in două tabere, antagonice și ireconciliante. Ești pro sau contra, altă cale nu există. Ești pro sau contra Băsescu așa cum ești pro sau contra Cărtărescu. In general, orice nadă aruncată de unul agață imediat partizani și contestatari, toți la fel de aprigi. Unii se trezesc intr-o tabără sau alta numai pentru că nu vor ei să aibă ăia dreptate. Dezicerile de convingerile de până ieri sunt la ordinea zilei: “Eu, mă, când am fost eu fanul lui X?” Se ajunge rapid la trecut, iar de aici la atacuri la persoană. Nimeni nu e fără pată pe lumea asta: unul a scris poezii patriotice, altul nu a publicat pentru că a fost contra regimului și cum ălălalt a trăit in regimul ăla se face vionovat că n-a publicat și el, un al treilea iși aduce aminte că pe el l-au dat afară din cine știe ce slujbuliță in timp ce al patrulea nu a fost dat afară, deci e clar, limpede că a fost securist, pentru că numai pe securiști nu-i dădea nimeni afară. Nu știu dacă există pe lumea asta un loc al celor mai absurde raționamente ca la cârciuma românească! Injurătura, aia la propriu, nu la figurat, nu pe ocolite, ajunge să fie un argument de bun-simț: cel puțin e o revărsare a unei gândiri, a unei atitudini față de tine ținută mult timp cu capul sub apă și care sare, țâșnește acum direct proporțional cu puterea cu care a fost apăsată in lichid. Lumea și spectacolul cârciumii nu și-au prea croit drum in literatură. Când ajunge in fața paginii albe sau a computerului, românul client al cârciumilor devine hieratic, existențialist, are misticime și trece viața prin filtrul artei așa cum rușii trec spirtul medicinal prin pâine ca să ajungă la alcool. In România se bea mult in viața de zi cu zi și foarte puțin in literatură. Și zău că nu ințeleg de ce! CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este licentiat al Facultatii de Filologie (1974) a Universitatii Bucuresti. Laureat al Academiei Române (2004) pentru romanul “Gerda”. Cartile de proza i-au fost premiate de ASPRO, Asociatia Scriitorilor din Bucuresti, Festivalul “Poesis” Satu Mare, revista “Luceafarul”. Premiul APLER pentru jurnalism cultural. Este prezent de la primul numar, saptamânal, cu rubrica “Reportaj”, in “Ziarul de Duminica”.

Este presedintele sectiei Proza a Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti.