REPORTAJ/ “D’aia parte”. O călătorie dincolo

In locul părintescului “Să fii cuminte!”, tata mi-a pus mâna pe cap, iar apoi, in buzunarul cămășii cu mânecă scurtă, mi-a strecurat ceva foșnitor și mi-a șoptit: “Să ai pentru cât stai aici”. Mi-a trecut un șuvoi fierbinte prin trup și ideea a probabil ceva tainic, interzis, știut numai de noi doi m-a făcut să rămân ințepenit. Târziu, foarte târziu in acea zi, mi-am aflat un loc dosnic, cât mai ferit de privirile iscoditoare ale celorlalți, și, după ce mi-am pipăit buzunarul pe dinafară de câteva ori, am avut curajul să-l explorez. Tata imi pusese o hârtie nou-nouță de trei lei și două, mult uzate, de un leu. Eram bogat! Eram cel mai bogat copil de șase-șapte ani dintre toți copiii – verișori, verișoare, vecini – pe care ii cunoșteam și pe care aveam să-i cunosc in vara aceea, prima pe care mi-o petrceam undeva la țară, departe de ai mei, departe de străzile, maidanul, pădurea și lacurile mele din Andronache. De la acești bani a inceput să se țeasă un tărâm misterios, un loc al făgăduinței și ideea călătoriei ca inițiere. Visam la acel drum in nopțile de vară când nu mă prindea somnul – iar nopțile erau momentele cele mai grele, mai torturante, mai incărcate de tristețe, pentru că mi-era dor de ai mei și pentru că mă simțeam singur și părăsit, pentru că bolta cerească era atât de departe și pentru că nu puteam dormi. Visam fiindcă deocamdată nu aveam curaj să spun ce vreau. Asta ar fi insemnat să imi deconspir bogăția, iar presimțirea, mai intâi, iar mai apoi certitudinea coagulată din ceea ce vedeam și trăiam zilnic imi spuseseră că lumea de aici e altfel decât cea de la oraș, că nici verii, nici ceilalți copii nu mă priveau decât ca pe-o ciudățenie de care fără indoială nu era cazul să ai milă. Era simplu – nu eram de-al lor cu săndăluțele pe care nu voiam să le scot de teama ciulinilor și a colților de paie din miriști, cu pantalonii scurți la care iarăși nu voiam să renunț spre a fi egali lor in chiloții și maiourile pe care le purtau. Nu ințelegeam multe cuvinte și nimeni nu imi explica, râdeau toți și trebuia să descoper singur-singurel ce vrea să insemne “șioi”, lit”, dar mai ales “d’aia parte” și “depărățenii”. Ar trebui poate să fi scris exact cum il auzeam și il percepeam eu atunci, intr-un singur cuvânt, “daiaparte”. Cu prudență, mai mult observând și băgând la cap decât intrebând de-a dreptul, am priceput că “d-aia parte” are de toate. O priveam cum se ridică pe un delușor dincolo de pod, casele imi păreau și nu imi păreau la fel, salcâmii din grădinile caselor erau și nu erau la fel ca salcâmii de aici, copiii inșiși pe care ii vedeam “d-aia parte”, adică pe malul celălalt al Mostiștei, care in zilele toride ale lui iulie nu mai era decât un șuvoi de apă, iată “misteriosul șioi”, erau și nu erau la fel ca noi. Dar, mai ales, “d-aia parte” erau bomboanele, adică acolo era singurul magazin unde se aflau nu numai gaz, lămpi și sare, felinare și hârtie creponată, ci și, in imaginație mea, munți de bomboane de toate felurile, dar, mai ales, de toate culorile. Banii mă frigeau in buzunar, nu mă despărțeam niciodată de ei, iar inchipuirile nopții mă torturau. Mai era ceva vreme până la Rusalii, când dibuisem eu că și aici vor veni teleguțele cu inghețată, floricele insiropate și turtă dulce, și, cu un alai impresionant după mine, am trecut podul spre a ajunge in tărâmul lui “d-aia parte”. Le spusesem verilor că vreau la magazin, ei le spuseseră vecinilor și cu toții au ințeles de ce vreau eu la magazin. S-au adunat să mă conducă, să mă treacă podul – șubred, cu câteva hăuri ce imi produceau fiori de spaimă -, să mă păzească de «depărățenii» care creșteau in dimeniuni cu cât ne apropiam de ei. Dincolo insă nu aveam să intâlnim pe cineva, ulițele erau pustii la ora amiezii, la fel și magazinul intunecos, rece și mirosind a petrol lampant și praf așternut de ani de zile pe baloturile de crep și dimie. Mi-am obișnuit cu greu ochii spre a găsi in galantar borcanele cu bomboane. Am intins leul -atâta mă hătărâsem să sacrific – și am luat de jumătate dropsuri colorate și multe caramele – tari ca piatra la inceput, cleioase și lipicioase de nu le mai puteai desprinde de dinți ori de cerul gurii după ce ce le țineam mai mult timp in gură. Nu faptul că eu nu m-am pricopsit decât cu un bob de drops si cu-o caramea m-a făcut să țin minte intâmplarea. Cred că știam asta și ofranda era pusă pe altarul viitoarele mele incursiuni, de unul singur, dincolo de pod. Mi-au adâncit făgașe in memorie cuvintele vânzătorului răspunzând unuia care in intunericul ăla nu avusese decât glas : «Ce-i, bă, Petre, cu ăștia, de unde sunt?». «De d-aia parte». «Daiaparte» nu putea fi decât ceea ce știam eu că este, nu puteam fi și colo și colo. Nu ințelegeam că trecând un pod cealaltă parte e luată cu tine. Că e vorba de un pod cât se poate de concret sau că e vorba de unul simbolic totdeauna noi suntem de cealaltă parte in ochii, viziunea, ințelegerea celui spre care trecem. In eseul său despre Cervantes, Ortega y Gasset vorbește despre imposibilitatea de a ajunge intr-o pădure, pentru că ea este dincolo de locul unde ne aflăm. De departe, pădurea, zice y Gasset, este acel pâlc de copaci pe care ii vedem. Ajungând in marginea ei, ea se proiectează dincolo de noi intr-un luminiș care odată atins ne indepărtează iarăși de pădure pentru că o vedem din nou dincolo de locul unde ne aflăm. Odată ajunși intr-un loc, dincolo de orice pod, noi suntem nu numai dinspre, ci chiar de «partea cealaltă», imaginea simetrică a depărtării și a insingurării. Podul nu unește, ci desparte două jumătăți de «cealaltă parte» care nu vor face niciodată un intreg. Două monade. Iar monadele nu pot fi unite. Prin nimic. CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este licentiat al Facultatii de Filologie (1974) a Universitatii Bucuresti. Laureat al Academiei Române (2004) pentru romanul “Gerda”. Cartile de proza i-au fost premiate de ASPRO, Asociatia Scriitorilor din Bucuresti, Festivalul “Poesis” Satu Mare, revista “Luceafarul”. Premiul APLER pentru jurnalism cultural. Este prezent de la primul numar, saptamânal, cu rubrica “Reportaj”, in “Ziarul de Duminica”.

Este presedintele sectiei Proza a Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti.