REPORTAJ/ Katyn. Istoria se-ntoarce mereu pe-același drum

In urmă cu vreo douăzeci de ani, intr-o duminică insorită, am plecat din Minsk spre Katyn. Cu o zi inainte, imi exprimasem tranșant opinia privind un fals istoric desenat pe o hartă a celui de-al doilea război, hartă văzută la Muzeul de Istorie: trupele sovietice erau poziționate dincolo de București in data de 23 august 1944. Spusesem că nu e vorba de o problemă politică sau militară, ci de una emoțională: tatăl meu făcuse frontul și știam unde se afla in acele zile. Probabil spre a mă ideologiza un pic, a doua zi am fost dus la Katyn, pe un drum al armatelor româno-germane spre Cotul Donului și Stalingrad. Aveam să ințeleg, nu-i așa, mai bine ororile lor. Pas cu pas, vremea insorită a lăsat locul uneia mohorâte, astfel incât la Katyn stătea să plouă și albul mestecenilor dăduse intr-un gri sufocant. Era cred in 1988 și, deci, despre crimele sovietice de la Katyn nu se vorbea nici măcar in șoaptă. La Katyn am fost dus să văd ororile războiului. Cătunul din pădurea de mesteceni – de la șoseaua ce ducea spre Smolensk, până la monument erau vreo 6-7 km pe care orice vizitator trebuia să-i parcurgă pe jos: nicio mașină, niciun autocar nu avea voie să intre pe drumul străjuit de “miresele albe”, cum le numește Șukșin. Monumentul, pentru care artistul luase Marele Premiu Lenin, era cu adevărat impresionant: Artistul refăcuse fiecare casă – arsă de către trupele germane, intregului cătun i se dăduse foc după ce sătenii fuseseră impușcați – prin ceea ce rămâne după un incendiu dintr-o casă de lemn: hornul și poarta. Hornul era din marmură, poarta din piatră. In centru, un dreptunghi din marmură. In trei colțuri erau plantați mesteceni, in al patrulea ardea o lumină. Simboliza faptul că in Bielorusia fiecare al patrulea locuitor pierise in război. Din când in când, un dangăt slab, parcă venit din unduirea mestecenilor, te infiora. Mi s-a spus că toate armatele care au incercat să cucerească Rusia au avut același traseu de retragere și că pe drumul Smolesnkului cimitirele sunt istorii suprapuse: peste soldații napoleonieni erau ingropați cei ai lui Hitler. Acum, peste trupurile ofițerilor polonezi impușcați de sovietici in 1940 s-a prăbușit avionul prezidențial. Istoria, in marile ei tragedii, se intoarce mereu pe același drum. Viața, viața noastră, se petrece exact ca istoria, intorcându-se pe același drum spre a repeta aceleași greșeli, aceleași drame și, din când in când, chiar aceleași tragedii. Ireparabile! CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este licentiat al Facultatii de Filologie (1974) a Universitatii Bucuresti. Laureat al Academiei Române (2004) pentru romanul “Gerda”. Cartile de proza i-au fost premiate de ASPRO, Asociatia Scriitorilor din Bucuresti, Festivalul “Poesis” Satu Mare, revista “Luceafarul”. Premiul APLER pentru jurnalism cultural. Este prezent de la primul numar, saptamânal, cu rubrica “Reportaj”, in “Ziarul de Duminica”.

Este presedintele sectiei Proza a Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti.