REPORTAJ / Moartea ne privește in ochi

Un subiect atât de grav – atacat chiar și de marii autori cu multă sfială –, o realitate care face parte din viața noastră incă de la naștere, moartea s-a bagatelizat. Ne privește in ochi la fiecare pas, la fiecare butonare a telecomenzii. Dă năvală in casa noastră nu spre a ne infiora (“memento mori”), ci pentru a ne arăta in câte moduri oribile se poate muri. Insistența cu care se detaliază, morbiditatea prim-planurilor sunt semne ingrijorătoare. Dacă nașterile in direct – sau măcar filmate! – mai pot avea scuza celebrării unei noi vieți, moartea in direct este un atac la cea mai profundă intimitate a omului.

Cu mai mult timp in urmă, la Petrila a avut loc o tragedie. In mine se intâmplă adesea surpări și explozii soldate cu pierderi de vieți omenești. Nu numai la noi, ci oriunde pe lumea asta. Mineritul este o meserie dură, la limita suportabilității umane, iar mineritul de subteran este cel mai feroce prădător: sancționează violent și tragic orice greșeală. Ceea ce s-a petrecut la Petrila a fost mai mult decât un accident tragic. Salvatorii au dat un număr mai mare de victime decât ortacii. Or ei sunt specialiștii minelor, sunt teoretic echipați spre a face față situațiilor critice. Mai mult, ei intră in mină preveniți de ceea ce li se poate intâmpla. De aceea, ce s-a petrecut la Petrila era mai mult decât un accident (cu o doză de probabilitate mai mare decât in alte locuri de muncă). Ceea ce s-a petrecut la Petrila era starea de fapt a mineritului din România. Normal, televiziunile s-au aruncat asupra subiectului – transmisii in direct, dezbateri, interviuri. Și multe, foarte multe imagini lipsite de bun-simț. Nu era pentru prima oară când televiziunile noastre dadeau dovadă de lipsă de decență. Moartea, care ne privește zilnic de la televizor, nu este frumoasă. Moartea prin violență produce o imensă durere. De aici insă până la a face din ea un spectacol jalnic cu camera oprindu-se insistent pe chipurile celor decedați, scotocind prin locuințele, prin sufletele și viața celor rămași in viață este o cale lungă, este drumul de la impactul emoțional (cu care operează adesea știrile de presă) la abuz, de la profesionism la dezumanizare. Pentru că a nu respecta in acest caz suferința, durerea semenilor tăi sau a te folosi de ea inseamna lipsă de omenie. In fața morții, trebuie să te exprimi, dacă ești obligat să o faci, cu decență, cu bun-simț. Nu scrie in nici un tratat de jurnalism acest lucru. Sigur, sunt norme, dar sunt și prevederi ale legii care interzic expunerea imaginii celor care și-au pierdut viața. (La noi, se cultivă imaginea morbidă, cea care vine până in ultima cută a feței spre a arăta. Revista “Flacăra” a reprodus pe prima pagină chipul neinsuflețit al fostului Patriarh Teoctist intr-o imagine atât de degradantă pentru publicație! Nimeni nu mi-a putut da o explicație plauzibilă la intrebarea: la ce-a slujit acea poză?) dar, dincolo de norme și legi, există o dimensiune umană a exercitării profesiei de jurnalist. Nu suntem ciocli, nu suntem corbi, nu suntem gropari ca să trăim moartea ca pe o profesie. Uneori cu o jubilație vecină cu devianța psihică. Sunt momente, sunt cazuri in care camera, aparatul de fotografiat, pixul trebuie să inceteze să mai funcționeze mecanic, abstract. Uneori, absența lor din peisaj ar fi fost mai puternică, mai sugestivă. Chiar atitudinea noastră trebuie cenzurată in astfel de momente. O imagine imi stăruie in minte: in timp ce citea de pe prompter și tot dădea legături la locul tragediei, cineva afișa un decolteu imens și, deci, cam indecent pe ecran. Nu zic să se fi imbrăcat cernit – dovadă de ipocrizie –, dar să nu fi simțit ea, dacă stiliștii, producătorii, șefii ei nu au sesizat detaliul vestimentar absolut nepotrivit, că nu e cazul, nu-i momentul să te afișezi sexy și jovială?! Nelipsitul Tatulici tăbărâse și el peste oamenii aflați pe patul spitalului, incă in stare de șoc, spre a pune intrebări jalnice despre cum a fost, ce-au simțit, dacă se vor mai intoarce in mină. Suferința devenise un fel de isterie a suferinței, domnul in cauză afișând o morgă de om care e mai lovit de durere chiar decât minerii de tragedia produsă in Valea Jiului. In fine, talkshowurile au dat și ele dovadă de lipsă de bun-simț. Am văzut perindandu-se pe la televiziuni oameni care nu au dreptul moral să vorbească despre Valea Jiului, despre minerit si mineri. Nu numai politicienii care iși aduc aminte de Valea Jiului când e vorba să incrimineze mineriadele, dar care de douăzeci de ani nu fac nimic pentru minerit, ci și jurnaliștii care au anatemizat in bloc minerii și mineritul n-at fi trebuit să incerce să iși facă un capital de imagine pe seama unor suferințe de care in bună măsură sunt vinovați. O minimă decență ar fi trebuit să le impună să stea acasă, o minimă probitate profesională ar fi trebuit să-i facă pe realizatori să nu-i cheme să iși dea cu părerea, să se dea deștepții neamului. Un semn de normalitate a fost trimis de către CNA, sancționând televiziunile care au dat buzna in suferințele oamenilor. Din păcate, nimeni nu invață nimic nici din aceste sancționări. Vom vedea aceleași imagini morbide, vom sesiza din nou modul dezumanizant in care este prezentată durerea la televizor. Cred că ar fi cazul să se elaboreze un set de reguli extrem de severe spre a pune capăt acestui mod de a face presă. Dacă nu există bun-simț, măcar să existe obligații, impuneri și sancționări drastice. Nu trebuie să ne temem că vom fi acuzați de nu știu ce reinvieri ale practicilor din nu știu ce perioadă. Educația se mai face și prin coerciție.