Versiunea completă
Ziarul de Duminică

REPORTAJ/ Mon general, mon general…

Sunt femei frumoase numai la tinerețe și sunt femei care abia la vârsta deplinei impliniri incep să strălucească, sunt poeți care sclipesc până la a lua ochii cât sunt tineri și sunt poeți ce se deschid cu o prospețime uluitoare la maturitate. Nici frumusețea și nici talentul nu sunt pe viață. “Sunt ani când nu vom ști de-am construit cuvântul/ din trebuința vârstei ori plasma unui vis”, scria in…

Stan Constantin · 15 octombrie 2009 · 4 min de citit

E greu să spui ce se datorează vârstei, exuberanței, climatului, afectelor și ce se datorează constructului său cultural, moral in cazul frumuseții ori talentului unui tânăr. Abia după ce anii trec, pulsiunile se estompează, mediul nu mai e atât de darnic cu tine prin efervescență, prin competivitatea la care te supunea, poți decanta ce a fost conjunctural de ceea ce este fibra puternică a individualității. Tinerețea se confundă adesea cu o calitate in sine a individului și nu ne dăm seama cât adevăr e in spusa: “La tinerețe toți suntem frumoși, deștepți și talentați!” Ioana Crăciunescu, pentru că de la ea și de la spectacolul său “Mon general” au pornit considerațiile de mai sus, a cunoscut și frumusețea vârstei, și talentul tinereții. Și ca poetă, și ca actriță. Și chiar ca răzvrătită cu gesturi de frondă pentru care o vreme i s-a interzis publicarea. O știam de la distanță, o vedeam in filme sau in piese de teatru, i-am citit primele volume. Am păstrat acest ecart față de ea pentru că se rotea intr-o lume pe care voiam să o știu doar de la niște pași necesari judecății limpede. Mult mai târziu lumile noastre s-au intersectat, am zăbovit la multe discuții, am flecărit, dar ne-am și expus dialogurilor comic de serioase adesea. Nu depășim o amicalitate cordială și nu cred că vreunul dintre noi ne-am pune – unul pe altul – in capul listei cu prieteni necondiționați. Spun toate acestea pentru a da un plus de obiectivitate afirmațiilor ce vor urma. Ioana trăiește de câțiva ani intr-o efervesecnță uluitoare,in tot ceea ce face având, mai mult ca in primii ani ai tinereții, o pecete de prospețime, naturalețe, dublate de o puternică, profundă creativitate. Starea ei fundamentală este joaca, in fapt jocul ca atribut fundamental al ințelegerii lumii, artei și al singurului mod in care te poți cunoaște profund pe tine. Este o filosofie a existenței sale, uneori greu incercate, prin care vrea să nu se lase copleșită de ceea ce este chiar existența sa. Este veșnic pe drumuri – Japonia, Canada, Franța fiind pentru ea nu mai departe decât Bulbucata -, vine la București cu primul avion de după un spectacol la Paris și pleacă inapoi spre a se prezenta la un alt spectacol. A reușit acolo unde multă lume (nu numai români) a eșuat – la Paris. Se zbate pentru proiecte culturale in România la Bulbucata, la Ațel sau la Pelișor, aduce trupe de teatre in România tocmai din indepărtata Japonie, dar, mai ales, scrie. Scrie acum o poezie nu mult diferită față de cea din primele volume, dar o poezie care, in ciuda ludicului, umorului, invitației adesea la descrețirea frunții se incarcă pas cu pas, vers cu vers, de dramatism, de tristeți atât de profunde incât, spre a nu cădea pradă disperării, trebuie să le iei un pic peste picior. “Mon general” este in primul rând o viitoare carte de versuri. “Mon general” ca spectacol ne-a dat cheia in care trebuie să citim aceasta carte: in rama trecutului nostru cu cântece și marșuri patriotarde, cu atitudini uniformizate, la propriu și la figurat. “Nu știu dacă Ioana Crăciunescu este invitata noastră ori noi suntem invitații ei ca figuranți ai acestui spectacol”, zicea Traian T. Coșovei, amfitrionul serilor literar-muzicale de vineri de la cafeneaua Muzeului National al Literaturii Romane. Nu, nu cred că am fost figuranții, ci participanții lumii poetice a Ioanei. Poezia ei, așa cum se arată azi, se adresează exact lumii de care are nevoie si fără de care nu poate exista. Ceea ce era o doză de artificialitate, prin teatralizare, a dispărut cu totul in ciuda faptului că Ioana, ca poetă și actriță, produce spectacol. In fapt, nu-l produce, il trăiește. Cu atâta frenezie, atât de natural, de autentic, incât pare a trăi un timp, o vârstă pe care nu a apucat să le trăiască la timpul lor! CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este licentiat al Facultatii de Filologie (1974) a Universitatii Bucuresti. Laureat al Academiei Române (2004) pentru romanul “Gerda”. Cartile de proza i-au fost premiate de ASPRO, Asociatia Scriitorilor din Bucuresti, Festivalul “Poesis” Satu Mare, revista “Luceafarul”. Premiul APLER pentru jurnalism cultural. Este prezent de la primul numar, saptamânal, cu rubrica “Reportaj”, in “Ziarul de Duminica”.

Este presedintele sectiei Proza a Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti.

Citește și