REPORTAJ / N-a dansat decât o vară

Tragismul morții vine din caracterul său implacabil. Orice este reparabil pe lumea asta în afara morții – prieteniile, familiile, iubirile – se fac și se desfac, momentele de tristețe și de bucurie au o aceeași curbă a producerii și stingerii lor, desfășurându-se uneori sinusoidal și, deci, aproape plictisitor. Moartea închide și șterge tot. Și e greu să ne obișnuim cu ea. Chiar dacă trăim zilnic cu ea, ne îmbărbătăm spunând că este doar o parte a ciclului natural al vieții, că nici viața nu ar exista dacă nu și-ar conține negația etc. etc. etc. Moartea ne pune în fața definitivului. Cu dispariția cuiva de lângă noi percepem ceva definitiv și fără nici o putință de a mai repara, reface, relua ceva din ceea ce a fost am pierdut o bună parte a propriei noastre vieți. Oricât ar părea de ciudat, suntem profund atașați de rutina zilnică, de obișnuințele existenței noastre. Puși în fața realității că trebuie să ne creăm, pentru a putea trăi mai departe, altele noi, suntem speriați, panicați, debusolați. Mereu și mereu omul este nepregătit pentru moartea celor din jur, mai ales a celor dragi din jurul nostru și mai ales profund nepregătiți pentru propria moarte. Nu suntem pregătiți nici să o primim, nici să o înțelegem și nici măcar să vorbim despre ea.
Media a oferit unul dintre cele mai jalnice spectacole în aceste zile. Un număr impresionant de legi, cutume și norme de bun-simț au fost călcate în picioare în primul rând prin gonflare. Pe fiecare detaliu s-a pus lupa senzaționalismului, care l-a mărit până la monstruozitate. Și-au dat cu părerea despre sinucideri, normele bisericii ortodoxe privind slujbele de înmormântare, procese psihice profunde, condiția artistului, viața și mariajele Mădălinei Manole toată puzderia aia de băgători de seamă prezenți la televiziuni oricând și vorbind despre orice. Tăcerea prin declinarea competențelor într-un domeniu sau altul este un semn al bunului-simț. Românii chemați să vorbească la televizor nu au bun-simț. Ce treabă are doamna doctor de ochi cu credința și cu atitudinea Bisericii Ortodoxe privind sinuciderea? Ce relevanță avea motivul divorțului de primul soț (și el răposat, Dumnezeu să-l ierte și pe el) pentru ca doamna avocat să ofere amănunte pe care un avocat și-un duhovnic ar trebui să le ferece bine în numele bunului-simț? Și de ce era nevoie să se supraliciteze până la penibil valoarea artistei? De fiecare dată când moare câte-un artist, cioclii televiziunilor descoperă în el o mare valoare, cel mai iubit fiu al nației, o pierdere ireparabilă pentru cultura română. Fac aici o paranteză: presa lumii are un departament important în redacții de ferpare. Sunt fișate sute, mii de personalități și fiecare detaliu și fiece informații sunt riguros verificate. Mai ales într-un necrology, jurnalele nu își pot permite să ofere informații greșite și aprecieri înregistrate sub imperiul emoțiilor imediate.
Imediat, după ce se decretează, brusc și probabil de către aceeași care ar fi trântit artistului ușa în nas în timpul vieții acestuia, valoarea inestimabilă, se duc discuțiile spre teme politice și sociale, se delirează despe condiția artistului în România. Și apar alți și alți invitați speciali care și ei au pățit la fel, au fost sau sunt nedreptățiți la fel etc.
Decența, bunul-simț ne invită să nu intrăm -nici măcar să nu ambiționăm să intrăm – în intimitatea gândurilor, trăirilor unui om care nu și-a mai putut duce viața. Imposibilitatea de a nu mai putea fi împăcat cu tine însuți se produce în timp și are în componenta sa fapte, trăiri, spaime, așteptări, frustrări pe care adesea nici cel în cauză nu le-ar putea numi. Dacă le-ar fi putut numi le-ar fi conștientizat, le-ar fi adus la lumină, le-ar fi analizat și, poate, s-ar fi împăcat cu ele. Printre altele, s-a spus că Mădălina Manole suferea că nu mai avea succesul de odinioară. Cât timp am condus o revistă cu un ușor accent de mondenitate, am întâlnit și intervievat oameni ce cunoscuseră gloria. Fuseseră, cei mai mulți, fericiții beneficiari ai conjuncturilor excepționale. Străluciseră o perioadă și viața îi reîntorsese către ceea ce erau ei înainte ca șansa să le surâdă. Cei mai mulți conștientizaseră că gloria lor se născuse din întâlniri fericite. Nefericiții nu se împăcau cu pierderea strălucirii de odinioară și revenirea lor în rândul oamenilor obișnuiți.
Când șansa ne pune mâna în cap, credem că meritul e al nostru. Când ea ne părăsește, de vină sunt ceilalți. Și, totuși, nimeni, sau mai nimeni, nu își ia viața din această pricină. E greu de suportat, dar nu imposibil!

CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este licențiat al Facultății de Filologie (1974) a Universității București. Laureat al Academiei Române (2004) pentru romanul “Gerda”. Cărțile de proză i-au fost premiate de ASPRO, Asociația Scriitorilor din București, Festivalul “Poesis” Satu Mare, revista “Luceafărul”. Premiul APLER pentru jurnalism cultural.
Este prezent de la primul număr, săptămânal, cu rubrica “Reportaj”, în “Ziarul de Duminică”.
Este președintele secției Proză a Asociației Scriitorilor din București.