REPORTAJ / Omul invelit in trecut

Refugiat de canicula lui iulie in casa, asteptând mântuirea racoroasa a aparatului de aer conditionat – neputincios insa in fata asaltului de grade –, mi-am petrecut ceasurile, minutele si secundele in fata calculatorului. Citind ziarele, cautând tot felul de informatii pe Google, conversând sau incercând sa conversez, scriind. Dupa un timp, am simtit ca o iau razna, ca traiesc intr-o lume paralela, inumana, periculoasa. Am simtit nevoia sa ies, sa simt viata, sa aud inflexiunile din vocile oamenilor, sa imi friga talpile nu numai asfaltul ce sta sa dea in clocot, ci si concretul lumii reale.

  De câte ori m-am intâlnit cu Neculai Paduraru, i-am promis ca voi trece pe la el pe la atelier. Ne-am cunoscut tot intr-un atelier, cu multi, foarte multi ani in urma, pe când el si Liviu Russu, fostul meu coleg de liceu, aveau bursa “Aman”, iar apoi am baut multe ceaiuri din canile de lut care populeaza nestirbit orice atelier de pictura sau sculptura, in Sarmisegetuza 6, la capatul tramvaiului 21, de la Piata Sf. Gheorghe. Era un punct aproape obligatoriu in iesirile mele in oras, dupa truda navetei pe care o faceam zilnic. Cei doi se opreau rar din treaba, prezenta mea parca le stârnea pofta de a lucra (pe Liviu mi-l amintesc mereu cu mâinile pline de lut, iar pe Neculai – contorsionând niste tevi), dar si de vorba. Aparatul de radio mergea la nesfârsit, de cele mai multe ori pe posturile interzise – Europa libera sau Vocea Americii, Liviu mustacea si injura “piticania”, care, desigur, era Ceausescu, iar Neculai povestea. Avea povestile fabuloase ale copilariei lui de moldovean de la Sagna, povesti ireale in chiar realitatea lor, pentru ca frânturile de intâmplari traite in copilarie se umpleau de firele si fibrele unui trecut mitic. O buna parte a acelor intâmplari le-am regasit in atelierul lui de acum, din strada Pangratti. Era liniste si racoare, iar un alt aparat de radio difuza muzica. Neculai a facut doua cafele si apoi, la fel ca altadata, au navalit povestile. Impropriu le zic povesti, dar nici simple fapte nu sunt. Au in ele acel sâmbure greu de exprimat care le asaza intr-un tarâm al fabulosului. Sunt asemanatoare mitotehnologiilor din bronz ale lui Neculai: pornesc din figurativ sau din mituri, se desprind de materialitate, prind viata printr-o linie, printr-o curba si se invelesc in instalatii, in tehnologia lumii moderne, in genul personajelor din «Star Trek». Prin acest hatis de fire, conducte, casti, robineti, simbolul se vede, se intelege mai bine, umanul razbate cu mai multa intensitate, misterul se potenteaza mai acut. Frumusetea nu este dez-golire, imi zice Neculai. In desisul padurii, silueta caprioarei capata misterul adânc al frumusetii sale, mai zice el. Populat de aceste lucrari impresionante si ca dimensiuni, atelierul imi pare mai viu, mai concret, mai plin de viata decât orice adunare zgomotoasa, devitalizata insa de chiar prea prezentul in care se petrece. Asa cum si omul se se goleste de viata, de propria sa existenta refuzându-si trecutul. Senzatia mea este ca Neculai a transferat in monumentalele sale creatii tensiunea, fibra vietii sale. Tot ceea ce se vede este facut de el insusi. Imi spune cum simte tensiunea materialului, atunci când il curbeaza, in bratul, in carnea sa. Isi toarna singur lucrarile, dupa o metoda de putini folosita azi, le monteaza si le deplaseaza singur. Tot ce-a câstigat ca artist se afla investit aici, in bronzurile sale. Traieste modest, foarte modest, intr-o garsoniera cu toata familia, il chinuie niste boli, il macina multe griji. Viata i-a fost primul mentor, iar el a ucenicit la aceasta truda a vietii sale spre a putea da viata lucrarii sale artistice; a invatat sa foloseasca spitul spargând ziduri la constructia silozului de la Tandarei, pe când avea abia 15 ani, a invatat tehnica turnarii bronzului muncind ca necalificat, a participat la prima bienala carându-si singur lucrarile, nesemnate, a intrat la institut, la sectia sculptura, nu ca speranta ci ca o certitudine a artei plastice românesti, fiind deja membru al UAP, a fost in permanenta supravegheat de Securitate, plantându-i-se microfoane in locuinta, a fost cautat de mineri in 1990, devastându-i-se casa si furându-i-se aparatele de fotografiat, a fost turnat la Securitate de oameni apropiati, chiar prieteni. Toata aceasta viata, contorsionata, grea de intâmplari, gravida de sensuri si simboluri, de spaime si linisti, de impacari si deznadejdi, se regaseste in lucrarile lui. Nu stie ce se va intâmpla cu ele. Nu are nici o lucrare in colectiile din România, dar are in Argentina, Danemarca, Japonia. Un «Eminescu» conceput, lucrat pentru Ipotesti, zace ca o pasare moarta, victima a unor dispute meschine, de mai bine de 7-8 ani. Isi imagineaza lucrarile sale presarate in lanurile de porumb de acasa ori in stufarisul din Delta. S-ar ivi, prin hatisul naturii, asa cum ni se infasiseaza orice mister si orice frumusete pe care trebuie sa o cauti, sa o intrevezi dincolo de aparente, de iluzii.     In imagini : 1. Compozitie din ciclul «Strigatul muzei» (1975-1990) ; 2. Secventa din atelierul artistului ; 3. Portretul artistului la maturitate     CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este licentiat al Facultatii de Filologie (1974) a Universitatii Bucuresti. Laureat al Academiei Române (2004) pentru romanul “Gerda”. Cartile de proza i-au fost premiate de ASPRO, Asociatia Scriitorilor din Bucuresti, Festivalul “Poesis” Satu Mare, revista “Luceafarul”. Premiul APLER pentru jurnalism cultural. Este prezent de la primul numar, saptamânal, cu rubrica “Reportaj”, in “Ziarul de Duminica”.

Este presedintele sectiei Proza a Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti.