REPORTAJ / Vacanță la mare

Am revenit din vacanță. Prefer sa folosesc cuvântul «vacanță» in locul mai tehnicului, mai administrativului «concediu». O vacanță ți-o iei singur, un concediu ți se dă, ți se programează. Concediul mi s-a intipărit in minte ca o favoare sindicalistă, in timp ce vacanțele păstrează și-acum parfumul adolescentin al fericitelor clipe ale existenței noastre de elevi sau studenți in care uitam cu totul de grijile de peste an. In vacanțe faci tot ce vrei, in concedii – după program. Nu este numai un moft lingvistic in ceea ce mă privește această alegere, ci o și o atitudine, petrecându-mi săptămânile libere ca pe o vacanță. De aceea, aleg mereu să merg la Neptun, unde totul este mai lejer, un fel de porțile Orientului din pledoaria lui Poincare: “Mais que voulez-vous? Nous sommes ici aux portes de l’Orient ou tout est pris a la legere». Imi place la Vila Scriitorilor in primul rând faptul că dă direct in mare, cum se spune. Din grădina cu câțiva nuci, doi-trei meri și un brad, cobori niște trepte și ești deja pe plajă. Direct in slip, in picioarele goale și cu un prosop pe după umeri – nu trambalând după tine papornițe, șezlonguri, umbreluțe, pantaloni (scurți sau lungi), tricouri, de parcă in fiecare zi ți-ai muta casa pe plajă așa cum am văzut eu că fac mulți turiști. Ești liber. Liber să nu te gândești că cineva o să-ți fure prosopul cât tu ești undeva dincolo de geamandură, inotând. Liber, adică nelegat prin nimic de țărm. Imi place de asemenea terasa. Este locul lenei absolute. Ziua, faci plajă fără să te mai obosești să cobori cele câteva trepte până pe țărm, sorbi agale dintr-un daiquiri (aici, o vreme, a fost singurul loc unde se mai găsea rom cubanez original și barmanița știa că farmecul unui daiquiri este gheața bine mărunțită), iar spre a-ți alunga eventuala plictiseală, iți poți număra atent degetele de la mâna stângă sau poți urmări jocul copiilor prin livadă: in fiecare an au un singur joc (a fost “care pe care”, apoi – “dinozaurul care crește”) pe care il practică frenetic și intr-o așa de mare solidaritate, incât pot așeza bazele unei confrerii. Noaptea, in vremurile mai de demult, terasa era locul ințepăturilor amicale, disputelor gălăgioase, poveștilor pescărești (cu Mircea Dinescu in prim-plan, pescar și povestitor inrăit și plin de farmec), al tablelor care iscau confruntări orgolioase (vara aceasta, grupul de tablagii inrăiți a fost compus din Gabriel Dimisianu, Horia Gârbea, Ilie Constantin, Gelu Negrea, Călin Vlasie, Mihai Grămescu si subsemnatul), al descântării vinului ( maestru fiind de obicei Fănuș Neagu) sau al politeții desăvârșite care ținea nepoftiții departe (protagonist fiind Marin Sorescu). Dar, mai ales, era locul farselor, câte una pe vară, suportată de către un nou venit in breaslă, ca un fel de botez marinăresc (faptă la care excelau Ioan Flora și Florin Iaru). Când luminile de la ferestrele Vilei incepeau să se stingă și zarva punea un bemol la cheie inainte de a se stinge și ea de tot, chiar dacă până spre dimineață, in nopțile de insomnie, puteai afla un grup cu care să imparți bolta instelată, vuietul discret dar persistent al mării și un pahar de vin. Chiar dacă nu-și leagă esențialmente numele de Neptun – ci mai degrabă de Mogoșoaia, unde a trăit și a scris ani indelungați și unde și-a aflat și un sfârșit invăluit incă in mister prin relatările contradictorii -, aici la Vilă imi amintesc de Marin Preda. Ii plăcea la nebunie să spună inceputul romanului lui Zaharia Stancu “Desculț”: “Tudoreeee, deschide poarta. Pe tata il cheamă Tudor”. Cu o voce ușor tremolată, cu fiecare “e” altfel cântat și incercând să lungească vocala cât putea de mult, pe Monșer il amuza teribil și-i punea și pe cei din jur să citească in mod propriu inceputul romanului lui Stancu, amuzându-se și mai consistent, intrerupând pe câte unul și zicându-i “Nu, nu, nu așa, mai are, mai are, mai are”, adică sunt mai multe “e”-uri la vocativul din carte! “Pe tata il cheamă Tudor” o spunea cu o voce gravă, de parcă ar fi fost cine știe ce revelație. Nu-l prețuia pe Stancu ca scriitor, probabil pentru că erau și concurenți pe același tărâm literar al lumii țărănești. Mulți dintre scriitori nu dădeau doi bani pe scrisul lui Stancu și pentru că, din postura lui de președinte al Uniunii Scriitorilor, iși cultiva numai imaginea sa in lume. Zecile de traduceri -toate plătite de statul român – il făcuseră pe Zaharia Stancu să și creadă că este un scriitor universal. “Desculț-ul meu a străbătut lumea in sandale de aur”, obișnuia să spună, iar după un tipic al său relua de la coadă spre cap “In sandale de aur a străbătut lumea Desculț-ul meu”. In schimb, cu toții apelau la el ca președinte când era vorba de rezolvat tot felul de treburi. Zaharia Stancu a fost unul dintre cei mai buni administratori ai Uniunii Scriitorilor. Știa să negocieze cu autoritățile comuniste, cântându-le in strună spre a obține ceea ce iși propunea. Au dus-o bine scriitorii in vremea lui Stancu. Vila de la Neptun – printre puținele proprietăți ale Uniunii – este opera sa. Nimeni nu știe cum a reușit să-l convingă pe Mănescu (toți marii demnitari comuniști aveau vile de protocol aici) să o cedeze definitiv Uniunii. Fostă “Paltinul”, vila ii poartă acum, firesc, numele, iar aleea a primti pompos numele de “Strada Scriitorilor”. CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este licentiat al Facultatii de Filologie (1974) a Universitatii Bucuresti. Laureat al Academiei Române (2004) pentru romanul “Gerda”. Cartile de proza i-au fost premiate de ASPRO, Asociatia Scriitorilor din Bucuresti, Festivalul “Poesis” Satu Mare, revista “Luceafarul”. Premiul APLER pentru jurnalism cultural. Este prezent de la primul numar, saptamânal, cu rubrica “Reportaj”, in “Ziarul de Duminica”.

Este presedintele sectiei Proza a Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti.