REPORTAJUL LUNII / Betivii la ei acasa si in lume

Britanicii sunt oameni joviali si amatori de convivialitate.
Pub-urile sunt totdeauna pline si, aceia care inca nu s-au lasat de
fumat, se strâng ciorchine in fata usii localului, cu “iarba
dracului” intre buze, si vorbesc tare, râd si se veselesc. Berea se
pare ca se afla pe primul loc in preferintele lor.
Glumeti din fire, ei gasesc motiv de haz chiar si in moarte,
iar epitafurile sunt pline de spirit. In catedrala din Winchester
am vazut lespedea sub care dormea, inca din secoloul al XVIII-lea,
un grenadier ce trecuse in lumea dreptilor in urma consumarii unei
mari cantitati de bere. Acest trist deznodamânt era relatat, in
detaliu dar pe ton glumet, in cele câteva rânduri cioplite pe
piatra. La acestea se mai adaugasera, in timp, alte inscriptii,
provenite de la camarazi sau dusmani: unii indemnau la ponderatie,
altii sugerau sa nu se bea “cold small beer” (bere usoara si rece)
dupa intoarcerea de la lupta, cu trupul incins – asa cum procedase
defunctul – ci, ori insetatul sa se abtina ori sa bea lucruri tari
si serioasa: “Here lies an honest Hampshire Grenadier,/ Who
kill’d himself by drinking cold small beer:/ Soldiers! Be warn’d by
his untimely fall,/ And when you’re hot, drink strong, or none at
all!” Ultimul vers era, cu siguranta, spre cinstea si lauda
celui care dormea pentru vecie sub acea piatra si-i mângâia, cu
delicateta, somnul: “An honest soldier never is forgot/ Wether
he died by musket or by pot” (Un soldat bun nicicând nu e
uitat/ Ori c-a murit de glonte sau de beat.) Fara discutie,
englezii nu au fost niciodata adeptii temperantei!
Incurajati, probabil, de speranta ca nu vor fi vreodata uitati
si de a le fi pretuite victoriile cu paharul, multi amatori de
socializare si de legarea unor noi prietenii s-au adunat, in
intervalul 4-8 august 2009 la The Great British Beer
Festival, organizat la Earl’s Court din Londra. Marea sala
polivalenta, unde se tin concerte sau meciuri de tenis, capabila sa
primeasca mii de oameni, era plina de standuri, firme, reclame,
afise, butoaie, restaurante si ospatarii volante, mese si scaune,
difuzoare care transmiteau regulat anunturi despre una sau alta
dintre fabricile care faceau prezentari de produse ori difuzau
muzica portivita evenimentului. In spiritul epitafului citat, un
banner purta un indemn plin de intelepciune, chiar daca era
cam fatalist, spre a consuma o anume marca de bere : Spitting
Feathers, because life’s too short for crap beer“. (Spitting
Feathers, pentru ca viata este prea scurta pentru a bea bere
proasta).
Manifestarea nu era doar un prilej pentru anumite firme sa-si
faca reclama si sa aiba profit de moment, ci si una culturala
pentru ca berea reprezinta cultura de masa si isi are formele ei de
expresie. La fel ca la un carnaval, amatorii puteau sa-si cumpere
masti sau diverse palarii care-i ajutau sa fie alti oameni: niste
comercianti sud-americani vindeau sombrero-uri mexicane, de
pai, sau coroane de pene ca pentru razboinicii indieni din preerii.
Castile vikinge, cu coarne, fesurile turcesti sau bonetele de
bufon, cu clopotei, erau foarte apreciate. Altii aveau niste
acoperaminte de cap ce-i transformau in dinozauri din Jurasic, in
gaini, rate, porci sau alte animale domestice. Niste artisti care
modelau, pe loc, in diverse forme, baloane cilindrice, lungi si
subtiri ca niste cârnati, ofereau palarii sau alte accesorii (de
obicei cu forme organice imposibil de descris) din cauciuc
gonflabil. La mai multe chioscuri se vindeau maieuri imprimate cu
devize ce indemnau la bautura. Unele erau parafraze la titlurile
unor filme antologice, precum “Pub Fiction” in loc de “Pulp
Fiction”. Cele mai cautate – dar si cele mai scumpe – aveau
imprimate pe ele chipul actorului de cinema Oliver Reed – un
celebru bautor care a expiat, asa cum isi dorise, intr-un
pub – si al tovarasilor sai de pahar, Richard Burton, Peter
O’Toole, etc. Acestea erau intitulate Oliver Reed and the last
Booze Raid, Oliver Reed and the Raiders of the Lost Cask sau
Oliver Reed and the Valley of Beer. Altele purtau sloganuri
demne de urmat, amintind de chemarea la arme a voluntarilor in
primul razboi mondial doar ca, in locul chipului mustacios al
Lordului Kitchener, era portretul, la fel de mustacios, al
actorului insotit de textul: “Oliver Reed wants you to keep the
flag flying. Join Oliver’s army” – adica alatura-te armatei
betivilor! Aceste maieuri se vindeau foarte bine in pofida pretului
ridicat ce ar fi oferit posibilitatea celor interesati sa-si
cumpere câteva beri cu aceiasi bani.
Proprietari ai unor jocuri populare isi instalasera tarabele
acolo. Se jucau popice (un fel de mini-bowling), suba, tombola sau
se putea trage la tinta cu mingi de cauciuc, iar câstigatorii
primeau cadou sticle de bere sau maieuri inscriptionate. Aceste
jocuri simple ne-au amintit de statiunile balneare românesti de pe
vremuri, unde, la clubul localitatii, se puteau inchiria asemenea
jocuri ce atrageau vilegiaturistii si localnicii deopotriva.
Pe o scena evoluau solisti sau formatii de muzica foarte
diversa, de la jazz la rock si country. Nici unuia dintre
interpreti nu-i lipsea paharul de bere asezat pe scândura
podiumului, la indemâna, lânga picior. Era si aceasta o forma de
reclama!
Multe chioscuri ofereau variate specialitati gastronomice, fie
foarte rafinate -fructe de mare, icre si stridii, brânzeturi
frantuzesti, carmangerie de lux -, fie banale – pizza, cârnati,
fish and chips (una dintre mâncarile nationale, peste si
cartofi prajiti). Existau si bucatarii exotice, precum cele
chinezesti, thailandeze, indiene sau mexicane, toate foarte
picante, care cereau a fi stinse cu bere din abundenta. Nicaieri nu
se ofereau mostre spre degustare. De aceea, un chiosc unde se
vindeau cartofi prajiti cu diverse arome sau condimente era asaltat
de lume pentru ca lasa publicul sa incerce marfa. “Free
samples!” (mostre pe gratis!) exclamau, cu bucurie, toti aceia
care treceau pe lânga standul respectiv, si, dupa ce gustau, arar
plecau de acolo fara a fi cumparat una sau mai multe pungi de
chips.
O voie buna generala stapânea uriasa sala. Barbati si femei,
tineri si batrâni, blonzi si bruni, neaosi sau alogeni, domni
eleganti, in costum si suporteri ai echipelor de fotbal, cu bratele
tatuate, toti isi beau berea preferata. Când se auzea spargându-se
un pahar se iscau niste urale demne de vizita unui monarh: cel ce
scapase paharul insemna ca este deja abtiguit si merita aclamatiile
confratilor care inca nu ajunsesera in acea stare la care cu toti
tânjeau.
Amatorii aveau de unde alege din larga oferta de peste 350 de
sorturi de bere locala (englezeasca, scotiana, irlandeza),
americana, asiatica sau europeana (cehoslovaca, germana, austriaca,
belgiana, olandeza, poloneza, daneza, finlandeza, suedeza,
frantuzeasca). Englezii sunt tare mândri de traditionalul lor
“ale“, care este total diferit, atât ca mod de producere cât
si ca gust, de berea blonda cu care suntem obisnuiti noi, europenii
de pe continent. Este o bautura care variaza in nuanta de la un
ocru intens la brun si negru, fara transparenta. Este destul de
putin sau deloc acidulata, asa ca arar face “guler”. Poarta nume
greu de dat uitarii de genul Siba, Scheecky Owl, Green King, Brains
Beer, London Pride, Black Isle, Tennants, etc. S-ar putea face o
lista foarte lunga cu toate aceste nume cu rezonanta ciudata.
Exista chiar o Uniune Europeana a Consumatorilor de Bere
(European Beer Consumers Union) care a emis un manifest, valabil
pentru cincinalul 2009-2014. Inca din introducerea acestuia se
spune ca “berea – una dintre bauturile traditione ale Europei –
face parte din patrimoniul nostru si merita sustinerea Uniunii
Europene”.
Unii dintre cei care paraseau Earl’s Court, pe inserate, dupa
ce se “impartasisera” la Marele Festival Britanic al Berii aveau,
certamente, nevoie de sustinere… La statia de metro de vis-a-vis,
un afis scris de mâna anunta, in termeni categorici, ca oricine va
fi considerat prea ametit, nu va fi lasat, spre binele sau, sa
foloseasca acel mijloc de transport. Lânga respectivul afis statea
un “bobby” (porecla politistului londonez) cu casca-i specifica
bine infundata pe cap care, foarte vigilent, a oprit, politicos dar
ferm, vreo doi petrecareti care se intrecusera cu gluma. Cum or mai
fi ajuns, saracii, acasa in acea noapte e greu de spus.
Dupa incheierea celor patru zile ale festivalului, vastul
spatiu de la Earl’s Court parea trist si stingher fara furnicarul
de lume care-l frecventase. Curatenie si liniste nefireasca! Desi
urmele petrecerii se intinsesera pâna hat, departe: in mâna
statuiei antichizante a regelui Iacob II – prezentat ca un imparat
roman, cu armura si coroana de lauri -, un sugubat pusese o cutie
goala de bere! Monumentul se afla in centrul orasului, in Trafalgar
Square, chiar in fata Galeriei Nationale. Acest gest nu era o
bascalie la adresa artei clasice, asa cum ar parea, ci o incercare
a petrecaretului de a intra in comunicare cu aceasta, folosind
mijlocele care-i stateau lui la dispozitie. Ce putea fi mai frumos
si mai generos decât sa-si imparta cutia sa de bere cu o
statuie?
S-a identificat, pentru câteva clipe, cu Don Juan in dialog cu
statuia Comandorului! Asa ca apropierea dintre centru si periferie,
dintre marea cultura si cultura populara, de masa, este facuta prin
bere.

August 2009