Respirand Romania

Cu fiecare volet ce ni se ofera din Jurnalul Monicai Lovinescu*, modul in care autoarea traieste exclusiv prin, pentru Romania si respira, practic, prin toti porii destinul politic, social si uman al realitatilor de aici devine tot mai limpede si mai tulburator. Ai zice ca, departe de a i se toci, ori de a-i fi coplesita de resemnare, perceptia faptelor, dimpotriva, i se ascute cu fiecare an ce trece.

Personajele de prim-plan sunt in mare aceleasi: Gabriel Liiceanu si Nicolae Manolescu in tara, Alain Besancon, Fr. Furet, Mihnea Berindei la Paris (“Mihnea crede si el ca SRI-ul se schimba, ca tineri foarte instruiti se angajeaza acolo precum cel mai bun student al lui Gabriel de anul trecut”), apoi Gabriela Adamesteanu (din partea careia “ma aleg cu o scena de crunta gelozie, ca, fireste, noi pe Manolescu il iubim si nu pe ea sau pe Rodica, a caror revista ne sta la dispozitie”) sau Andrei Plesu (“are l”esprit tordu. Tot aparandu-se de criticile intemeiate, cultiva sofismul in scopuri de igiena resentimentara”), Paul Barbaneagra, Patapievici, Vlad Zografi. Coordonatele luptei de idei raman aceleasi (refuzul intelighentiei franceze de a echivala comunismul cu nazismul, culpabilitatea deliberata a Estului pentru mascarea vinovatiilor seculare ale Vestului, cartelurile securisto-activiste care au inghitit Romania, atomizarea Dreptei la Bucuresti, paralel cu monolitica forta maligna a neocolectivismului parazitar si a socialismului ce mascheaza corectitudinea politica a l”americaine etc.). Insa antenele mentale si senzorii afectivi s-au ascutit pana la suferinta si clarviziune.

1996-1997 va sa zica tensiunea pendulului dinaintea alegerilor: asteptarea marii schimbari politice. O asteptare subminata, desigur de indoieli, iluzii frustrate (cea mai mare este pierderea candidaturii lui N. Manolescu la presedintie, luxat fiind din toate partile, si dinspre fesenism si dinspre gruparile liberalilor, ca si dinspre bisericutele taranistilor: “de fapt, Conventia a facut jocul lui Iliescu in 1992, preferand sa inventeze un candidat ad-hoc numai pentru a bara drumul singurului competitiv: Manolescu”) si o radicalizare spectaculoasa a verdictelor, de la epura portretistica pana la incriminarea morala. Cateva exemple in acest sens: “cinstea funciara” a lui Stere Gulea, “calitatea umana exceptionala” a lui Vlad Zografi, “regele de curte socialista Mitterrand”, un Gabriel Andreescu “din ce in ce mai penibil, la unguri pentru el totul e bine si frumos, chiar si ultranationalismul. La romani totul e marsav, ignobil, dezgustator”. Iosif Sava: “un fals intelectual sentimentaloid ce proneaza impacarea generala ca sa nu aiba nici el de dat socoteala”. Adrian Marino “prea se afirma azi drept rezistent ca sa nu retrezeasca banuielile noastre de pe vremea cand se comporta prin strainatati ca un agent”. D. Tepeneag: “o marioneta zgaltaita spasmodic de firele ambitiei personale”. Paleologu: “ne e drag mai departe, ne simtim bine cu el chiar atunci cand mi se pare iresponsabil ca un copil rasfatat”. C.T. Popescu, “personaj umoral si deci controversabil, dar nu lipsit de interes”. “Pretiozitatea lui Andrei Scrima, mondenitatea lui covarsitoare, vanitatea extravaganta”. “Umorul deloc decapant al lui Nae Caranfil, facandu-te sa razi de cele mai triste sau aiuristice situatii, dar fara ferocitatea unor Pintilie sau Daneliuc”. Virgil Magureanu confirma ca N. Stroescu-Stanisoara era omul lor la Europa Libera. Paul Goma si Dan Petrescu: “oameni de care trebuie sa te feresti. Chiar daca nu le spui decat buna ziua, vor fabrica un discurs cu balauri si serpi iesindu-ti din gura”. Maxim Gorki, “scriitorul pe care-l dispretuiesc cel mai profund”. S.a.m.d.

Din lumea stangismului parizian sunt de citat in bine, alaturi de Furet, Revel si Besancon, Thibon d”Oiron, Jean Francois Delassus (256) si Edgar Morin (419). Iar ca momente de vinovatie ametitoare articolul descalificant al lui Alexandre Adler din Le Monde, 15 nov. 1996, despre cartea cehului Bartosek (236), specializarea in rau a Catherinei Durandin si a Alexandrei Laignel-Lavastine (36), atitudinea stupefianta fata de Cioran a lui Enthoven (338, unde este citata Simone Boue narand un dialog Cioran-Eliade, cel dintai fiind optimist ca li se vor uita erorile din trecut: pesimist, Eliade a replicat: “Va tine o suta de ani”) si verdictul incalificabil al lui Maurice Nadeau, citat la 446: “neaga pur si simplu ca aceste crime ar apartine comunismului; ele sunt doar staliniste si maoiste. Indrazneste sa-l trateze pe Stephane Courtois drept… escroc”!

Sa mai notam “mediocritatea intelectuala” rezultata din Jurnalul lui Mihail Sebastian (310), condamnarea credintelor si atitudinii sale post 1944 (p.335). Ca “morala a fabulei”, doua demonstratii: pacostea pe care o reprezinta reluarea obsedanta a intrebarii lui Cioran, comment peut-on-etre roumain (“nici Virgil, nici eu nu ne-am pus vreodata aceasta intrebare si am fost la adapost si de nationalisme neroade si de admiratiile exaltate fata de tot ceea ce este occidental”) si notatia de la 31 mai 1997: “Nu ne simtim de aici, dar nu ne mai simtim nici de dincolo. Ideea unui astfel de sfarsit de mileniu mi se pare brusc insuportabila. Gustul de zadarnicie e atat de greu suportabil, incat m-a silit sa patetizez aici, ceea ce, in general, am invatat sa evit”.

*) Monica Lovinescu, Jurnal 1996-1997, Editura Humanitas, 2005, 489 pag.