Restul este icoană/ de Marius Vasileanu

Precum nenumărate acțiuni umane, și necesara reformă din învățământ conține efecte colaterale cu diverse grade de periculozitate. Unul dintre acestea, grav, este acela că sunt îndepărtați astfel din învățământ câțiva maeștri care, prin grația divină, sunt deja la vârsta pensiei.

Abia ajuns la pragul sus-amintit, maestrul și academicianul Sorin Dumitrescu, cel care susținea în ultimii ani neuitate și de neînlocuit cursuri despre icoane, dedicate masteranzilor și doctoranzilor Universității de Arte din București, este la rândul său îndepărtat. Nu înțeleg de ce se produce acest fapt cu maeștrii ajunși la deplinătatea forței creatoare, tocmai acum, când orice ucenic are mai mare nevoie de ei. Cu siguranță, este unul dintre efectele perverse ale legii. Lege care putea să prevadă inteligent astfel de situații și să conceadă în consecință – cu atât mai apăsat în domeniul artelor. Dar orice magistru adevărat știe să aducă știința la nivel de artă. Măcar pentru doctoranzi, marii profesori, maeștrii trebuie să fie considerați la valoarea pe care o merită. Idiosincrasiile ori lupta între generații sunt realități mult prea vulgare pentru a intra în această ecuație. Iar necesara împrospătare a resurselor umane și bine intenționatul efort de reașezare pe calea normalității a învățământului românesc nu trebuie să îndepărteze definitiv marile personalități, indiferent ce vârstă vor fi având acestea.

…Pe parcursul ultimului curs ținut de maestrul iconar Sorin Dumitrescu, curs la care am participat în anul universitar recent încheiat, am aflat la un moment dat despre una dintre cele mai puțin cunoscute comori iconografice aflate în Oltenia. Este vorba despre biserica-paraclis a cimitirului Mănăstirii Frăsinei. Se știe că statutul Mănăstirii Frasinei este unul particular: Sf. Calinic de la Cernica, ierarh pe atunci (secolul al XIX-lea), după ce a refondat, practic, așezământul monahal, i-a conferit o lege asemănătoare cu cea a Muntelui Athos – persoanele de sex feminin au interdicție să intre în spațiul Mănăstirii Frăsinei. Nu din “discriminare”, cum s-ar spune cu mintea și legile cele de astăzi, ci din considerente adânc spirituale și prin aplicarea unei “logici” ascetice aspre. Nu este un capăt de țară, astfel de rigori favorizează lucrarea esențială a monahului: rugăciunea neîncetată “pentru întregul Adam” (așa cum avea să-mi spună cândva Pr. Rafail Noica, adică pentru întreaga umanitate)…

Ei bine, dacă la Frăsinei nu ajung decât bărbații, cu atât mai rari sunt cei care vizitează bisericuța din cimitir. Ridicată în anul 1710, a fost până în vremea Sf. Calinic chiar biserica așezării monahale. Frescele au fost realizate în 1764 de zugravul Teofan, alături de ucenicul său Enache. Frumusețea acestora l-a determinat pe profesorul universitar Sorin Dumitrescu să stăruie ore bune de curs asupra fiecărei teme. Același inimos iconar și hermeneut al frescei și icoanei bizantine a editat un mic album în care sunt reproduse principalele fresce: “Frăsinei, biserica paraclis a cimitirului” (Editura Anastasia).

“Geometria și harul care colorează și desenează prodigios liturgic interiorul bisericuței nu sunt orgolios muzeistice, nu au fost făcute să rămână prizoniere lăcașului, ci au fost în așa fel lucrate ca să despice în mod nevăzut zidirea, să expandeze supraabundent și să umple cu doctrină frumoasă jur-împrejurul bisericii. Fără exagerare, zidirile, de tipul bisericuței de la Frăsinei, pot fi socotite pe drept fante ivite în densitatea realului, ca niște guri de rai, unde înțelegerii i se oferă ocazia de a simți Tăcerea din care provine Cuvântul”, apreciază Sorin Dumitrescu în cuvântul de introducere. Acesta stăruie asupra unității liturgice, anume: măiestria zugravilor de a reprezenta în spațiul dedicat fiecărui sfânt exact acel amănunt care-l definește, restul detaliilor “oricât de atrăgător, este dat la o parte, ca balast”. Cu alte cuvinte acești oameni simpli au avut geniul de a se abandona smeriți Duhului, astfel încât, indiferent de audiența pe care au avut-o timp de peste două veacuri fructele efortului lor, așa cum arată Sorin Dumitrescu, “Chiar și în creierii munților, publicul lor predilect a rămas Biserica Una, iar partener le este Tradiția Universală a acesteia”…

Un cuvânt de laudă se cuvine și celorlalți doi autori ai albumului, responsabilul de graphic design, artista Doina Dumitrescu, și fotograful Marius Caraman. Aceștia au realizat o carte-obiect cum nu găsești în peisajul editorial românesc. Ar putea fi un model pentru viitoare albume dedicate micilor biserici de țară – bijuterii arhitectonice și iconografice românești pe cât de multe, pe atât de neștiute.

Este, din nou, un veritabil exemplu al modului – imperial – în care Tradiția lucrează prin oameni, fie aceștia mai de depărtișor, fie contemporani. Restul este icoană.