Reteaua paianjen

“Kiss the Girls” a fost – acum vreo doi ani – un thriller cu succes de casa in Statele Unite. In buna traditie hollywoodiana, s-a incercat exploatarea la maximum a acestui capital.

ai cum, in cazul unui thriller, e mai greu sa inventezi jucarii sau alte accesorii bune de a fi vandute publicului, a mai ramas solutia producerii unui alt film, care sa reia personajul criminalistului Alex Cross.

Cum materie prima exista – un roman scris de acelasi James Patterson care semnase si “Kiss the Girls” -, s-a purces numaidecat la treaba. Din pacate, s-a neglijat un element esential, si anume scenariul.

Desi au muncit (cel putin) doi oameni la el, rezultatul e absolut debil. In primul rand, daca n-ati vazut celalalt, film e practic imposibil sa intelegeti care e de fapt meseria protagonistului – sa fie politist?; sa fie medic?; sa fie psiholog? In fine.

Secventa de debut, in care ni se explica trauma doctorului Cross (si-a vazut tanara si atragatoarea partenera murind in timpul unei misiuni fara sa poata face nimic pentru a o salva) e una dintre cele mai coerente si mai bine realizate, insa, vai, n-are nici o legatura cu restul.

Presupunem ca acest episod tragic e motivul pentru care Cross va accepta putin mai tarziu sa faca echipa cu o agenta a Serviciului Secret, dar filonul ramane neexploatat.

Cazul rapirii micutei Megan, fiica unui senator american si eleva la o scoala particulara extrem de pretentioasa, este anchetat intr-un mod destul de amatoricesc – oricine a vazut cateva filme politiste in viata lui stie ca atunci cand rapitorul isi schimba brusc modelul comportamental, inseamna ca victima lui ori a murit, ori a fugit.

La un moment dat, se lanseaza o pista paralela – cica de fapt perfidul personaj Gary Soneji, obsedat de povestea rapirii copilului lui Charles Lindbergh, voia sa faca un remake.

Doar ca tatal lui Megan, desi senator, nu e nici pe departe Lindbergh, asa ca se pune problema: atunci ce facem cu obsesia? Pai zicem ca de fapt fetita era doar o nada ca sa ajunga la un baietel, fiu de presedinte rus. Cam subtire.

Unde mai pui ca nu e deloc clar de ce si-ar fi deconspirat Soneji intentiile, pomenind de cazul Lindbergh? Deja am pus prea multe intrebari despre un story care ar fi trebuit sa fie pur si simplu convingator si surprinzator.

ai asta inca nu-i nimic – obligatoria surpriza de serviciu din ultimele 15 minute va va demonstra ca nu-i asa usor sa scrii un scenariu de suspans si ca risti sa te faci de ras daca nu-ti cunosti meseria.

Toata poanta e ca la final piesele sa se asambleze intr-o configuratie neasteptata, dar intr-un mod atat de natural incat e clar ca nici n-ar putea fi altfel. Ma intorc la eternele exemple – “Seven”, “Blood Simple”, “Reservoir Dogs” etc.

Mentiune speciala pentru generic (unul dintre domeniile in care cinematografia hollywoodiana nu prea se intampla sa dea gres) si pentru Morgan Freeman, care e minunat chiar daca-i dai sa joace o lampa cu picior (ceea ce nu-i departe de rolul de fata). Pe domnisoara Monica Potter puteau insa s-o lase la vatra – cred ca numai Claire Forlani (in “Meet Joe Black”) o poate concura la capitolul lipsa de charisma.

“Along Came A Spider”. SUA, 2001. Regia: Lee Tamahori. Cu: Morgan Freeman, Michael Wincott, Monica Potter.