Retorica moare, dar nu se predă

Acuma ce să mai zic? După ce am citit Mortul îndrăgostit (Vinea, 2008) al lui Mihail Gălățanu m-a apucat dorul de versurile lui iconoclaste, în care spurca spectacular clișeele retoricii patriotarde. Lumea literară încă strănută la amintirea acelor poeme. Cum și eu râd încă. Și dacă râd, înseamnă că a fost ceva de capul lor.

Tot parodii cu subînțeles grav sunt de găsit și în noul volum. Îmbibat de retorică nouăzecistă: frazare imensă, freamăt dionisiac, precum la confratele de generație, Nicolae Tzone. Inflația asta lexicală poate genera două reacții: sau iritare la logoree, sau o transă a semnificantului, în care semnificatul nu mai contează. Până la urmă, chiar dacă nouăzeciștii se pretind în mare parte a fi optzeciști, strategia lor îi dă de gol. Respectiv, aceeași intertextualitate livrată într-un ambalaj mai înfoiat, mai permeabil la sentimente. De unde și relativa camuflare a livrescului, care nu mai este excesiv.

Bun, și atunci îl parodiază Mihail Gălățanu pe Théophile Gautier? Da, o face în titlu și în tematică. După care trece urgent la o sumedenie de alți autori. Intenția este de a demonta refrenele romantismului decadent. Numai că ea mai este uitată din când în când și atunci poetul devine patetic, tragic, patibular și sfâșietor.

Decolarea se face citațional: “Moare tânăr cel iubit de zei,/zice filozoful,/Puer eternus” (Moare tânăr cel iubit de zei). Iar de la antici, altitudinea crește până în postmodernosferă. Convenția artistică este fisurată fără menajamente: “De curând, eu mă ocup cu înviatul din morți. Mai nou, asta mi-e meseria: un fel de gropar, dar pe dos. Eu sunt,/de fapt, dezgropătorul. Dezgropătorul. Resuscitator/introvertit, timid, candid, solicit discreție. Rog seriozitate” (Eu mă ocup cu înviatul din morți). În fond, autorul parodic dezgroapă maniere, le reîmbălsămează și le propune ca produse originale. Limfa ironiei este caragialescă: registre lexicale hibridzate, clișee ale stilului administrativ, cu atât mai hazlii cu cât sunt distribuite în context poetic. Mihail Gălățanu este un scriitor hiperinteligent, care a înțeles că funcția poetică a unui text nu rezidă în poeticitatea explicită.

Între Caragiale și Psalmi se derulează intertextualitățile trăsnite. Ca să nu cazi în vulgaritate, trebuie să fii un blasfemiator de elită când face permutări și combinații cu un asemenea material: “Nimeni nu-mi poate lua credința în Tine,/e singurul lucru la care trudesc de amar de vreme./Lucrez la dragostea mea pentru Domnul”. Și doar puțin mai încolo, sentințe balistice, năucitoare prin simplitate și adevăr: “Moartea, prima ta/amintire despre tine însuți”. Orișicât, primează insolitul, vecinătățile inadecvate: “Moartea e un eseu, o lovitură de picior căzută/In terenul adversarului, mica glorie de a mai fi marcat/încă trei puncte” (Lucrez la dragostea mea pentru Domnul). Și atunci ne dăm seama de ce Andrei Păunescu insolitează catastrofal: pentru că nu e destul de inteligent ca să NU se ia în serios.

Să nu ne închipuim că poetul este un populist locvace. Nici măcar democrat nu prea știu dacă e. Mai curând îl văd ca pe un elitist cu față umană, ceea ce e de bun-simț până la urmă. Când scrie despre scoborârea cu hârzobul a artei printre oameni, o face cu comparații și localizări sardonice: “Arta a coborât pe plajă. Toată lumea a văzut-o./Se uită toți la ea ca la un vagon de foliculină în mișcare”. Imediat urmează intertextualități parodice, risipind orice îndoieli privitoare la posibile înduioșări față de gusturile sentimentaloide: “Plângi, copilă? A fost crudă învinuirea, fără razim,/fără fond. Tu ești sfântă prin iubire. Chiar de faci/trotuarul. Trotuarul literaturii” (In care arta coboară pe plajă).

Foarte rațional – enervant de rațional uneori – poetul demitizează și, în același timp, scoate din derizoriu scenarii burgheze ori mahalagești. Cum? Simplu: schimbă actorii și distribuie în rolul principal moartea: “Numai eu, dintre toți mutritorii, am avut parte/de moarte cu dar” sau “Moarte, tu, iubita mea, te rog nu muri înaintea mea” (Moartea cu dar). Și, după ce termină de scărmănat scrierile eminesciene, scoate din fântâna erosului o găleată pe care o aruncă asupra poemelor. Ingredientele de bază ale romanticii, moartea și iubirea pătimașă, sunt luate în răspăr. În poemul Sunt thanatic de erotic ce sunt, totul se îmbibă de senzualitate, deci se carnalizează. Sufletul are nuri și fata fără trup, floarea albastră, se multiplică în femei nurlii: “Toate femeile pe care le-am iubit au avut trup sau nu prea l-au/avut pe la ele. Au avut trup numai așa, din complezență. La ele, sufletul a avut nuri. Sufletul lor a avut țâțe mișto./Si un fund atât de bombat/ca bombastica. Ca retorica./Ce mai, ele au fost numai stil”.

Mai că îmi vine să-l declar pe Mihail Gălățanu un misogin afemeiat. Și cât de bine ar prinde o recitare a lui în fața studentelor mele mimozice, care practică o separație netă: literatura este Coșbuc, viața este bârfă. Dualism neînduplecat!

O să spună mulți că poetul jonglează cu efecte ușurele. Așa ar fi dacă toate poantele lui lexicale n-ar trimite săgeți către poncifele literare și către retorica siropoasă. Volumul se citește bine și lejer. E stimulant pentru minte. Tot ce-i rămâne marelui antiretorizant este să scape de retorica proprie generații de creație. Amin!

Felix Nicolau este conferențiar universitar la Facultatea de Litere și Limbi Străine a Universității “Hyperion” și la Universitatea Tehnicǎ de Construcții din București. A publicat cǎrți de criticǎ și teorie literarǎ (Anticanonice, Homo imprudens, Eroismul eminescian), un roman (Tandru și rece,) și versuri (Bach, manele & Kostel, Salonul de invenții). Colaboreazǎla revistele Arca, Cuvântul, Luceafǎrul de dimineațǎ, Steaua, Tomis, Ziarul de Duminicǎ. Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania.