Retorica starii de gratie

Poeta nu poate trai nici o clipa prozaic, nu se impaca deloc cu conditia de prizoniera a vietii de fiecare zi.

Nu au fost tratate cu suficienta atentie de critica literara doua carti publicate de Crisula Stefanescu dupa 1989: volumul de poeme Semne (Ed. Albatros, 1999) si piesa de teatru Ana si Satana (Ed. Jurnalul literar, 1999). Ambele atrag atentia prin luminozitatea si prospetimea matinala a textului, prin capacitatea de a-l lua pe cititor prin surprindere si de a-l cuceri.

Prin versurile pe care le scrie, Crisula Stefanescu (nascuta la 25 iunie 1949, stabilita in prezent in Germania, langa Munchen) se situeaza intre Lucian Blaga si Magda Isanos. Nu este vorba de influente, ci de o inrudire spirituala. Poeta are o permanenta sete de poezie. Nu poate trai nici o clipa prozaic, nu se impaca deloc cu conditia de prizoniera a vietii de fiecare zi. Ea considera o “inmlastinare”, o “impotmolire in neputinta” impacarea cu “indiferenta zilelor pustii”.

Cu ardoarea cu care un credincios isi spune rugaciunea, Crisula Stefanescu compune versuri, sperand ca ele sa se incarce de poezie. Si miracolul se produce. Situatie mai rar intalnita, dorinta de poezie precede poezia. Poeta stapaneste o retorica a starii de gratie care nu functioneaza in gol, care sfarseste aproape intotdeauna prin a instaura starea de gratie.

Piesa de teatru Ana si Satana este o sinteza de genuri: drama istorica, legenda, poezie populara, comedie neagra, parabola si, mai presus de toate, poezie. Textul are o lucratura savanta, baroca, apartinand parca altui timp, dar evidentiind totusi o “nervozitate” stilistica specifica unui autor de la sfarsitul secolului douazeci.

Personajele principale ale piesei sunt Vlad Dracula, Satana si Ana, din legenda mesterului Manole. Satana de indragosteste de inaccesibila Ana – inaccesibila pentru ca sta zidita intr-un lacas sfant, de care diavolul nu se poate apropia – si ii cere lui Vlad Dracula, inchis in castelul-temnita de la Visegrad, sa-l ajute sa o cucereasca pe pamanteanca. Drept rasplata, ii promite domnitorului sprijinul pentru a se reinstala in tronul Tarii Romanesti si a se razbuna pe tradatori.

In mod surprinzator pentru un cititor de azi, piesa este scrisa in versuri. Nu este vorba de o folosire mecanica a ritmului si a rimei, ci de un joc de eufonii si asonante, de o plimbare libera a degetelor pe claviatura limbii romane. Textul apare, de altfel, din punct de vedere tipografic, sub forma de proza. Cu atat mai mare este pentru cititor surpriza de a descoperi in aceasta “proza” fraze melodioase.